Interviu cu LYDIE SALVAYRE

0
9

LYDIE SALVAYRE vorbește cu BAZAAR despre romanul emoționant care i-a adus cel mai prestigios premiu literar francez.

În ultimele sale pagini, Să nu plângi (Ed. Humanitas Fiction) evocă imagini de neocolit astăzi dacă deschidem televizorul sau calculatorul – oameni dezrădăcinați și disperați, care se refugiază din calea războiului. Dar Lydie Salvayre nu scrie despre vreun conflict actual, ci despre destinul mamei ei în timpul Războiului civil din Spania.

Pe atunci adolescentă, Montse trăiește deopotrivă cele mai fericite și mai dramatice clipe din viața ei: prima dragoste și maternitatea, urmate la scurt timp de fuga din țara natală. Șapte decenii mai târziu, ea rememorează, cu o vitalitate surprinzătoare și într-un limbaj delicios de ireverențios, această scurtă perioadă în care totul s-a schimbat.

Harper’s BAZAAR: Limba vorbită de mama dumneavoastră în acest roman este „fragnol“, un amestec plastic de franceză și spaniolă care mi-a amintit de „Spanglish“-ul utilizat de Junot Diaz în Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao. La rândul dumneavoastră, crescând într-o comunitate de spanioli din Toulouse, ați învățat franceza grație școlii și literaturii. Ce sentimente aveați atunci și ce sentimente aveți acum față de această limbă de imigrant a mamei?

Lydie Salvayre: Copil fiind, mi-era rușine de limba mamei mele, incorectă față de franceza pe care o învățam la școală, pentru că reproduceam eu însămi unele greșeli. Dar rușinea avea să devină, în cele din urmă, benefică. Datorită ei am devenit profund atentă la limbă și au început să mă pasioneze cărțile și semnificația celor scrise. Mai târziu, acest fragnol a început să mă entuziasmeze, dintr-o mulțime de motive.

Pentru că împrospătează limba, o scutură de praf, o limpezește, o reinventează. Pentru că deschide noi posibilități în privința polisemiei cuvintelor. Pentru că își permite orice libertate în raport cu limba dominantă. Pentru că face să se clatine hegemonia celei din urmă. Pentru că ne redeschide apetitul pentru joc.

Pentru că ne face să zâmbim. Pentru că lasă loc alterității, exprimării diferite. Pentru că introduce un fel de a vorbi care, în general, este exclus din limba literară. Pentru că dă la o parte seriozitatea, vălul în care se înfășoară literatura… Aș putea vorbi la nesfârșit despre virtuțile sale.

H.B.: Subiectul cărții a fost în fața ochilor dumneavoastră decenii la rând. De ce ați decis să scrieți acum despre el?

L.S.: Nu cred că am decis. Am citit Marile cimitire sub lună, de Georges Bernanos, și această lectură bulversantă a generat cartea mea, m-a împins către ea, m-a convocat, m-a somat s-o scriu, până când la un moment dat m-am abandonat cu totul scrierii ei. De-abia ce terminasem de citit romanul lui Bernanos că mi s-au ivit în minte primele rânduri din Să nu plângi, fără să le fi anticipat în vreun moment, fără să mi le fi dorit.

H.B.: Să aibă ca personaj principal propria mamă nu cred că-i o sarcină ușoară pentru nici un scriitor. Cum ați găsit tonul just pentru acest roman?

L.S.: Paradoxal, este cartea pe care am scris-o cel mai ușor. Gândul că o fac pe mama să renască astfel, că „pun la loc sigur“ ceea ce ea m-a învățat, mi-a fost de ajutor. Doar după ce am terminat romanul mi-am dat seama că nici o carte din lume nu poate înlocui prezența vie a unui om.

H.B.: Folosiți în ultimele pagini expresia „povara amintirilor“. În același timp, se spune că suntem ceea ce ne amintim. Ce mesaj despre memorie – individuală și colectivă – ați vrut să transmiteți când ați hotărât ca Montse să fie un personaj care a uitat totul cu excepția lucrurilor ce o încântă?

L.S.: Am o raportare ambivalentă la memorie. Cred că romanele sunt făcute din amintirile noastre (cel puțin în Europa, lucrurile stau altfel în America) și, în același timp, îi sunt recunoscătoare lui Nietzsche, unul dintre puținii care au elogiat uitarea, unul dintre puținii care n-au considerat uitarea un defect sau un eșec. Uitarea, spunea el, este o condiție a fericirii. Ne permite să ne aerisim mintea, să facem loc pentru gânduri noi și astfel să ne creăm conștiința creativă. Ne eliberează, de asemenea, de pasiunile triste, după cum le numea Spinoza. Ne eliberează de resentimente, de amărăciune, de dorința de a ne răzbuna pe trecut. În cele din urmă, face posibil exercițiul amintirii.

H.B.: Întrețeseți vocea lui Montse, care își rememorează viața din vara anului 1936 la Barcelona și în satul ei natal, cu cea a lui Bernanos, martor în aceeași perioadă la ororile Războiului civil în Palma de Mallorca. De ce?

L.S.: Discursul sumbru, tragic, lipsit de speranță al lui Bernanos asupra Războiului civil din Spania este un bun contrapunct la povestirea solară, bucuroasă, încântată a lui Montse despre paranteza libertară deschisă de acest război. Mi s-a părut că aceste două voci compun împreună un acord, ca în muzică, fiecare dintre ele oferind o viziune extrem de diferită asupra aceluiași eveniment, completându-se reciproc, chemându-se una pe cealaltă.

H.B.: Mulți scriitori au și o carieră academică, dar dumneavoastră ați ales o rută complet diferită studiind medicina după filologie. Ați fi fost scriitoarea care sunteți, dacă literatura n-ar fi fost un companion pentru psihiatrie în viața dumneavoastră?

L.S.: Probabil că nu. Experiența din acești ani, când am fost medic psihiatru pentru copii și adolescenți de la periferia orașului, a fost capitală, cred. Departe de a mă scinda în două, aceste activități – de a scrie și de a fi pedopsihiatru – au coabitat în mine într-un echilibru aproape perfect.

H.B.: Care credeți că-i mai importantă – experiența de viață sau experiența de a scrie?

L.S.: Cele două sunt în mine, pentru moment, absolut indisociabile. Marina Tsvetaeva, poeta rusă, spunea că pentru ea nu este vorba despre a scrie, ci despre a scrie-trăi. Tot ea spunea: „Totul, cu excepția scrisului, nu înseamnă nimic“. Întotdeauna țelul meu este să scriu cu forța, necesitatea și complexitatea pe care le are și viața.

Interviu realizat de Ioana Chira

Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here