Marketa Uhlirova: Viața mea în filme

0
122

Marketa Uhlirova este cofondatoarea și directoarea Fashion in Film Festival, desfășurat la Londra din 2006 încoace, și cercetătoare la Central Saint Martins. Programele ei de film au fost găzduite de muzee precum Tate Modern, Barbican, Palazzo Grassi și Museum of the Moving Image din New York. 

Recent a coprodus cine-concertul The Inferno Unseen, o variantă reconstruită a intrigantului film neterminat al lui Henri-Georges Clouzot, The Inferno (1964, cu Romy Schneider). Cine-concertul a făcut parte din programul ediției din acest an a Bucharest Fashion Film Festival, unde Marketa a fost și membru al juriului. O ocazie să culegem de la ea idei de filme mai puțin cunoscute, cu costume care sar de pe ecran și ți se întipăresc în minte.

Filmul cu costume fabuloase pe care l-a văzut cel mai recent

M-a captivat aici, în festivalul de la București, Obscuro Barroco, realizat de o regizoare din Grecia [Evangelia Kranioti] care surprinde latura mai puțin cunoscută a orașului Rio de Janeiro prin intermediul unui personaj trans, Luana Muniz. E un eseu profund despre identitate și transformare. Cred că-n cinema moda are un potențial imens de a reda transformarea. În acest film, costumele sunt și o stare afectivă, și un efect vizual. Numeroasele cadre de detaliu, cu elemente de costume de la Carnavalul din Rio și cu mișcări ale corpului, creează o atmosferă amețitoare. Iar titlul e absolut corect pentru că-i vorba despre o sensibilitate barocă – extravagantă, dar și extrem de stylish.

Obscuro Barroco (2018)

Relația dintre modă și film? It’s complicated

Prin Fashion in Film Festival, care-i mai degrabă o expoziție decât un festival, vreau să atac marile întrebări despre modă în film. Prima ediție am intitulat-o „Between Stigma and Enigma”. Iar întrebarea pe care o puneam era: De ce atât de des cinemaul ridiculizează moda și o reduce la ceva frivol și derizoriu, când în același timp e evident că-i atras de enigma ei?

Alteori, e sănătos să te oprești asupra unor subiecte mai focusate – am dedicat o ediție lui Marcel L’Herbier, un cineast francez impresionist care a început să facă filme în anii ’20, convins că cinemaul e un mijloc de exprimare creativă de același nivel cu alte medii, precum pictura, designul de mobilier, tapiseria sau moda.

Personaje bine îmbrăcate în locuri imprevizibile

Îmi plac costumele nebunești, nu doar cele care sunt evidențiate mereu în cărțile despre designul de costume. Filmul meu trash favorit este Liquid Sky (1982), în regia lui Slava Tsukerman, cu costume de Marina Levikova, partenera lui la acea vreme. E un melanj de subculturi estetice ale perioadei, la care se adaugă referințe la avangarda artistică din anii ’20 și la futurism. Roger Burton, cu care am fondat Fashion in Film Festival după ce am văzut împreună Who Are You, Polly Maggoo?, este cel care m-a introdus în acest univers de filme trashy, în ambele sensuri ale cuvântului – trashy din punct de vedere estetic (adică vulgare într-un mod interesant) și trashy adică proaste (uneori atât de proaste, încât devin bune, alteori doar proaste, dar cu costume care merită să fie apreciate).

Liquid Sky (1982)

Un film preferat de care aproape nimeni altcineva n-a auzit

Lupe – nu cel al lui Andy Warhol, ci al unui regizor portorican pe nume Jose Rodriguez-Soltero. E un film underground inspirat de viața lui Lupe Vélez, o stea a ecranului în perioada interbelică. De origine mexicană, avea o personalitate înflăcărată, pe care Hollywoodul a exploatat-o. Era supranumită „Mexican Spitfire” – chiar a fost capul de afiș al unui film cu acest titlu – și renumită pentru relațiile de dragoste tumultoase cu Gary Cooper și Johnny Weissmuller. Lupe e un film queer, în care rolul titular e jucat de un star queer, Mario Montez. N-are un fir narativ propriu-zis, ci e mai degrabă o succesiune de situații, ca niște tablouri foarte frumos compuse, cu o cromatică saturată și un makeup de impact.

Lupe (1966)

Povestea cine-concertului The Inferno Unseen

În 2009 eram la Paris într-o călătorie de documentare la o arhivă privată de film, Lobster Films, gestionată de Serge Bromberg. Acolo, producătoarea Marianne Lère mi-a arătat trei filmări brute, nemontate, din L’Enfer/The Inferno, pe care-l digitizau. Le-am văzut și i-am invidiat imediat că aveau acest film neterminat. Mai târziu în același an, Serge a lansat L’Enfer d’Henri-Georges Clouzot [Infernul lui Henri-Georges Clouzot], care a avut succes în festivaluri, dar care pe mine m-a făcut să-mi doresc să văd mai multe filmări precum cele văzute la Paris. Viața a curs mai departe. Abia când lucram pentru ediția din 2017 a Fashion in Film Festival, împreună cu istoricul de film Tom Gunning, mi-am adus aminte de acele filmări. Tema ediției era timpul. Creasem patru categorii: trecut, prezent, viitor și vis [Wearing Time: Past, Present, Future, Dream]. Pentru toate aveam filme eligibile, cu excepția prezentului. Pentru că prezentul ne scapă printre degete ca nisipul. Cum putem să vorbim despre prezent? Mi-am amintit de filmările neprocesate și nemontate pentru că ele încapsulează prezentul a ceea ce privești. Așa am ajuns la ideea unei proiecții live cu muzică. Am abordat compania Mubi, le-a plăcut ideea, așa că m-am întors la Paris și l-am convins pe Serge să fie de acord cu proiectul și să se implice, pentru că el readusese filmul la lumină după 40 de ani, el o persuadase pe Inès Clouzot să-i permită accesul la rolele de film.

The Inferno Unseen (1964/2017)

Când moda și costumele iau fața narațiunii

În filmele narative, costumele au potențialul de a fi atât un instrument de construire a personajelor, cât și un spectacol cinematografic [Marketa este editorul cărții Birds of Paradise: Costume as Cinematic Spectacle]. Uneori aceste aspecte sunt în conflict, alteori funcționează bine împreună. Am citit un eseu foarte interesant al lui Roland Barthes, critic la adresa producțiilor de teatru în care costumul era totul – îl numește „un parazit”. De asemenea, am găsit cronici la filme din anii ’20 care criticau fie schimbările prea dese de costume, fie felul în care costumele distrăgeau atenția de la narațiune în loc să treacă în plan secund și să contribuie la crearea unor personaje credibile. Pe mine mă interesează tocmai filmele în care costumul iese din rolul său obișnuit pentru a-și afirma propria realitate, ca în Daisies, de exemplu. Cel mai adesea, asta se întâmplă în filmele non-narative – în cele de la începuturile cinematografiei, în filme de avangardă ori underground, în filmele magice ale lui Georges Méliès sau Segundo de Chomón. Mulți istorici de film ori de artă susțin că, atunci când moda intră în cinema, ea tinde să atragă toată atenția asupra ei. Teza mea e că nu doar moda face asta. Și costumele pot să fie vedeta filmului.

Daisies (1966)

Foto: prin amabilitatea Bucharest Fashion Film Festival

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here