Mentor Ideo Ideis: Dana Rogoz, despre teama de a nu dezamăgi și dreptul de a greși

0
360
Foto: Claudiu Popescu, Ideo Ideis, august 2019, Alexandria

Am întâlnit-o pe Dana Rogoz spre finalul Ideo Ideis – Festivalul Național de Teatru Tânăr din Alexandria, unde ajunsese pentru prima oară în calitate de mentor pentru trupele de teatru de adolescenți selectate în festival. Ca în toate proiectele în care se implică, Dana și-a luat rolul în serios, ajungând mai devreme decât ceilalți mentori și plecând ultima. Abia la 30 și un pic de ani, adolescenta din Dana a învățat, alături de noua generație, că are dreptul să recunoască atunci când nu știe și nu înțelege și că este ok să greșească. Nu am ratat ocazia de a o întreba și despre primul ei rol principal într-un lungmetraj, în filmul MO, care va avea premiera în România pe 4 octombrie.     

H.B: Cum ai reacționat când ți s-a propus să devii mentor la Ideo Ideis? Ce așteptări ai avut și cum a fost de fapt? 

D.R: Mai venisem la Ideo Ideis cu spectacolele în care jucam, cu Jurnalul lui Adam și al Evei, 30+, Teen Spirit, deci știam ceva din atmosferă, știam cum funcționează, dar nu interacționasem niciodată real cu trupele de liceeni și nici nu-mi pusesem măcar problema, fiindcă mi se părea că sunt alții mai buni care s-o facă. Primul gând, atunci când m-a sunat Alex Ion să mă întrebe dacă vreau să fiu mentor, a fost să nu dezamăgesc. Am crescut și trăiesc și acum cu teama de a nu dezamăgi și nu voiam ca ceilalți să aibă așteptări de la mine pe care să nu le împlinesc.

„Mie mi s-ar fi părut extrem de important să am parte de genul acesta de întâlnire în adolescență și ce am descoperit este că noi, ca adulți, etichetăm complet greșit această generație despre care zicem că nu știe altceva decât să stea pe telefon”

Apoi am aflat că trupa mea, “Amprente” de la Brașov, și-a dorit cumva să le fiu eu mentor, deși ei nu știu tot parcursul meu, nu mă știu drept Abramburica, mă cunosc din seriale, alții poate dintr-un spectacol pe care să îl fi văzut în anii trecuți / la Ideo Ideis, dar le-am lăsat impresia că sunt un om bun. Ajungând la festival mai devreme decât restul mentorilor, fiindcă jucam în Proof, am început să stau cu ei încă din etapa de ateliere și ca să nu existe un raport în care eu vin și asist și stau undeva pe margine, în timp ce ei lucrează, am lucrat de la bun început cu ei, adică am făcut cu ei exercițiile de autocunoaștere, de încredere, care mi se par extraordinare și pentru un actor, indiferent de etapa în care se află. Mai ales că acum le fac cumva diferit, am altă relaxare pe care n-am avut-o nici măcar în facultate, unde era încă presiunea prea mare de a nu greși. Iarăși, eu nu voiam să îi dezamăgesc pe ceilalți.

Chiar dacă mi se spunea că poți să greșești, de fapt, nu simțeam că pot greși și abia acum pe la 30 de ani am început să zic că nu înțeleg sau că nu știu. Îți era rușine să spui că nu știi și încercai să te informezi separat. Iar ei, aici, la Ideo Ideis, asta au șansa să testeze. Așa că mi s-a părut onest să intru cu ei în etapa asta să vadă că și eu greșesc la anumite exerciții și că e ok să se întâmple așa. Le-am povestit și lor de frica mea de a nu dezamăgi și că vreau să fie o întâlnire din care și eu și ei să învățăm și să fie un schimb, ca să înțeleagă că nu trebuie să îmi demonstreze ceva.

Este o meserie atât de subiectivă, pe care și eu o descopăr acum și chiar nu sunt în postura de a veni să le zic eu cum e. Nu pretind că îi voi schimba sau că voi avea timp real să influențez în vreun fel. Mie mi s-ar fi părut extrem de important să am parte de genul acesta de întâlnire în adolescență și ce am descoperit este că noi, ca adulți, etichetăm complet greșit această generație despre care zicem că nu știe altceva decât să stea pe telefon, când de fapt nu avem răbdare să-i întrebăm ce e cu ei, ce îi preocupă.

„Prospețimea lor a atins niște puncte sensibile în adolescentul din mine, efectiv au vorbit despre lucrurile pe care eu nu aveam curajul să le vorbesc atunci și pe care eu nu mi le-am rezolvat

Eu am învățat asta despre ei, de fapt, că nu îi cunosc cu adevărat și n-ar trebui să îmi permit să vorbesc despre o generație pe care am puține ocazii să o întâlnesc. Nu am încă un copil la vârsta lor prin care să fiu conectată cu această generație, nu sunt nici consumator de vloguri și abia acum i-am întâlnit și am descoperit că sunt extrem de sensibili și cu o inteligență emoțională uriașă. Mi-am dat seama cât de important este pentru ei să aibă un contact direct, să interacționeze, pur și simplu să se atingă în timpul exercițiilor, mult mai important decât era pentru noi, care să zicem că aveam mai des un contact fizic în jocuri și încă nu existau social media.

Coordonatorul trupei Amprente este profesoară de filosofie, nu de teatru, și e foarte empatică și atentă cu ei și m-a surprins că mai există profesori care reușesc să își păstreze o poziție de autoritate, dar și să stabilească o legătură reală și să accepte un schimb.

Foto: Claudiu Popescu, Ideo Ideis, august 2019, Alexandria

Aceeași profesoară îmi povestea că sunt copii care la ore nu răspund niciodată, nu vor să iasă niciodată în evidență și după Ideo Ideis au parte de o transformare în viața lor de zi cu zi. Chiar dacă nu toți vor urma meseria de actor, principiile acestea de autocunoaștere, de încredere în celălalt, de atenție la celălalt îi ajută în orice. În același timp, ei se surprind între ei. Și ei au preudecăți. De exemplu, erau fete surprinse că și băieții au plâns în anumite momente intense. Unii dintre ei și-au ales să vorbească în spectacolele lor despre Siria, despre probleme mari, despre homosexualitate, despre adopție, iar eu nu aveam la vârsta lor preocuparea asta. La primul spectacol pe care l-am văzut și care trata subiectul adolescenței am plâns de-am rupt, plângea toată lumea, toți mentorii și când a trebuit să iau prima dată cuvântul ca mentor nici n-am început bine să zic ceva câ am început să plâng. Prospețimea lor a atins niște puncte sensibile în adolescentul din mine, efectiv au vorbit despre lucrurile pe care eu nu aveam curajul să le vorbesc atunci și pe care eu nu mi le-am rezolvat. O prospețime pe care sper să nu și-o piardă căci vine viața peste ei.

Ce înseamnă pentru tine responsabilitatea în profesia ta?

Am început acest drum foarte serios, de mică, în sensul că era o joacă cu reguli clare. Marian Râlea avea marele dar să mențină această joacă și această bucurie, dar eu știam că în același timp eu trebuie să vin la filmări cu textul învățat, că o echipă depinde de mine, că nu vreau sa îi dezamăgesc, că am niște responsabilități, că nu pot azi să am chef și mâine să nu mai am, că implicit nu pot să merg în tabere cu colegii mei, că există anumite lucruri la care inevitabil trebuie să renunț. M-a responsabilizat cumva, m-a învățat ce înseamnă să semnez pentru un salariu și am avut norocul să învăț meseria asta într-o echipă. La fel cum zicea și Andreea (Esca) la Seara Povestitorilor, noi n-am știut care este limita asta dintre job și acasă, adică oamenii de la muncă erau familie. Făceam overtime și nu știam că se numește așa. Când terminam de filmat Abracadabra, plecam toată echipa împreună la munte, după ce stăteam 24 de ore împreună. Dacă a apărut vreun proiect în care nu credeam, nu m-am implicat, pentru că vreau mereu să am grijă să îmi respect profesia, să merg acolo cu totul și să fac cât mai bine.

„Am fost de foarte multe ori cumva cea din televiziune, copilul televiziunii, apoi nu mai eram nici în televiziune, nici în teatru, nici în film, eram cumva între lumi, mi se părea că nu aparțin de nimeni, lucru care mă întrista.”

Fotografie realizată de Claudiu Popescu la Ideo Ideis, august 2019, Alexandria

Am avut și am în continuare acest privilegiu de a-mi alege proiectele în meseria pe care o prețuiesc cel mai mult, mi-am creat o independență financiară prin alte activități, vezi blogging online și trăiesc acest lux cumva de a-mi alege proiectele în teatru sau în film. Și pot să înțeleg că unii nu sunt în postura de a alege și că poate ajung în proiecte în care nu cred, dar din respect pentru ceilalți ar trebui să vii măcar pregătit și să faci ce se presupune că se cere de la tine. Apropo de șansă în meseria asta, șansa dacă vine trebuie să te găsească pregătit. S-ar putea să întârzii la o repetiție chiar când era șansa ta acolo. Dar, într-adevăr, este o meserie de răbdare, poți atinge apogeul la 50 de ani, iar până atunci s-ar putea să îți pierzi entuziasmul, să nu-ți mai dai interesul, să bifezi spectacole, să-ți pierzi măsura. Din păcate, aplauzele nu sunt întotdeauna un reper. Sincer, e un succes dacă poți să joci, din punctul meu de vedere, și dacă ai în ce să joci ceva ce să te satisfacă. Eu n-am fost omul care să aștept să mi se dea întotdeauna, deși e o meserie în care ești dependent de alții, ci am căutat constant texte, mi-am căutat oameni cu care să lucrez și am initiat astfel multe proiecte de teatru. Astfel, mi-am găsit locul în independent, în proiecte inițiate de actori care nu aveau unde să joace, care nu aveau unde să spună ceva despre ei. În unele meserii vezi clar cum crești, de pe o poziție ierarhică pe alta, aici în actorie ai de multe ori senzația că o iei de la zero, că nu construiești, că nu duce nicăieri.

„Abia odată cu unteatru și cu Proof și cu Leonce și Lena am simțit că aparțin, că fac parte dintr-o comunitate.”

Sincer, recunosc că anul ăsta dintr-o dată s-a întâmplat ceva, s-au aliniat lucrurile. Nu s-a întâmplat peste noapte, deși pentru alții poate așa pare. Din punctul meu de vedere, eu am tot continuat să fiu perseverentă și am încercat să fac bine tot ce mi s-a dat și am muncit să îmi aduc oamenii alături. Am fost de foarte multe ori cumva cea din televiziune, copilul televiziunii, apoi nu mai eram nici în televiziune, nici în teatru, nici în film, eram cumva între lumi, mi se părea că nu aparțin de nimeni, lucru care mă întrista. Pierdusem trenul colegilor mei de facultate care jucaseră imediat după, iar eu fiind în seriale, n-am putut să joc. Mi se părea că am pierdut ritmul lor. Abia odată cu unteatru și cu Proof și cu Leonce și Lena am simțit că aparțin, că fac parte dintr-o comunitate.

Și tot anul ăsta am avut această șansă cu MO și mi-e puțin greu și să mă bucur. Am încercat să mă bucur de dinainte de a primi reacții din partea publicului. Chiar și înainte de avanpremiera de la TIFF, am ales să ne bucurăm doar de faptul că s-a împlinit acest proiect, un film cu buget mic, care a pornit greu, până în etapa de filmare care a durat 14 zile. După aceea, s-a întâmplat să aibă cumva un parcurs fericit, fiindcă a fost selectat la Sarajevo, iar acum încerc să mă bucur că cineva validează acest film, nimic mai mult. Învât să mă bucur de pași.

Cum a luat naștere filmul MO în care joci primul tău rol principal într-un lungmetraj?

“MO” a fost proiect câștigător al CNC în 2014 și are la bază o poveste adevărată cu un profesor care a fost filmat de către o stundentă în timp ce o șantaja, dar restul acțiunii este ficțiune. A pornit și de la o statistică UE care arată că 55% dintre români cred că violul poate fi justificat în anumite circumstanțe. Iar filmul zdruncină exact acest tip de mentalitate. Întâmplător, după ce am terminat filmările în 2017/2018, a venit valul #metoo și oamenii au început să înțeleagă că hărțuirea și abuzul nu îi privește doar pe actori și regizori de la Hollywood, ci poate apărea în orice instituție și totodată au început să apară mărturisiri din mediul universitar.

Captură din filmul MO

Am început să văd conexiuni evidente abia anul acesta, odată cu TIFF, când au apărut titluri care făceau legătura între film și mișcarea #metoo. Să zicem că este o întâmplare fericită, în sensul că e un timp potrivit să se vorbească despre asta. În același timp, subiectul este universal, s-a întâmplat și se va mai întâmpla, din păcate. Deoarece nu există un cod de etică general valabil care să se aplice tuturor universităților, mi-ar plăcea ca filmul să nască niște discuții în mediile universitare, pe principiul că discutând despre asta poți să previi anumite abuzuri, să înveți care îți sunt drepturile, care sunt limitele, ce poți face într-o astfel de situație. Pe de altă parte, nu este un film documentar și nici unul care să afirme ceva sau să dea o soluție clară, nu este tezist, nu a pornit să demonstreze ceva, prezintă o situație care se întâmplă în 24 ore.

”MO” a avut premiera internaţională în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Sarajevo. Cum a fost primit la avanpremiera de la TIFF din iunie și când intră în cinematografele din România?

Va avea premiera pe 4 octombrie în România. La avanpremiera de la TIFF, la Casa de Cultură a Studenților, a fost frumos fiindcă sala a fost plină, iar publicul nu avea niciun fel de așteptare. Fiind filmul de debut în regie al lui Radu Dragomir, nu au venit ca la Porumboiu. Dar e un public special la TIFF, ales, care vine cu inima deschisă și reacționează foarte mult. Nu știam cum să încasăm reacțiile fiind prima proiecție. De fapt, au reacționat ideal, în sensul că au fost deschiși și empatici, au reacționat fără prejudecăți.

Povestea este prezentată cu multe nuanțe, chiar pe muchie, evitând să penduleze într-o parte sau alta până aproape de final, funcționând ca un thriller. În plus, deși pentru mine e clar cine e victima și cine e vinovatul, cred că filmul va naște păreri contradictorii în funcție de educația și credințele fiecăruia dintre spectatori.

Foto: Fotografii realizate de Claudiu Popescu în timpul Ideo Ideis și capturi din filmul MO

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here