Misha Diaconu și sculptura figurativă

0
Misha Diaconu în atelier
Misha Diaconu în atelier

La treizeci și ceva de ani, Misha Diaconu nu ține cont că zona artistică pe care a ales-o nu este una a feminității. După toate preconcepțiile, dalta, flexul sau aparatul de sudură nu sunt deloc ușor de mânuit, dar nu au speriat-o niciodată. Și-a propus doar atât: să îmblânzească metalul, să-l facă feminin și cald.

Misha-Diaconu_Balerina
Misha Diaconu – Balerina

„Acum îmi place tridimensionalul, să simt forma, să construiesc, dar am și pictat. Abia în liceu am descoperit sculptura. Totul a început în grădiniță, când educatoarele au observat înclinațiile și abilitățile mele artistice. L-au chemat pe tata pentru a-l pune-n temă cu  performanțele mele din zona artei. Atunci, cumva, chiar dacă eram copil, am realizat că e un drum pe care îl pot urma. Tata m-a susținut, din acel moment mă îndruma în a desena. Cred că avea și el înclinații artistice, dar nedescoperite. Era creativ. Un șofer, mecanic auto, care asculta muzică simfonică și aprecia arta. 

Materie și spirit
Macheta Calului titanilor și Balerina
Jazz band

În ciclul gimnazial, profesorul de desen, domnul Cărbunaru, m-a descoperit pentru a doua oară și mi-a acordat atenție sporită văzând că sunt implicată la orele dânsului. El mi-a făcut legătura cu profesorii de la Liceul de Arte. Inițial cu domnul Ioan Tudor. Atunci am aflat că la Liceul de Arte Plastice „Dimitrie Cuclin” din Galați sunt copii care urmează cursurile de foarte mult timp și sunt cu siguranță mai bine pregătiți decât mine. Deci nu prea știam la ce să mă aștept. Eram puțin speriată pentru că deja mă vedeam făcând artă. Tot atunci l-am cunoscut pe domnul profesor Gheorghe Miron, iar cu dânsul am făcut pregătire pentru admitere. M-a muncit, a scos untul din mine, dar asta mi-a dat încredere, astfel încât am reușit să acopăr rapid diferențele dintre mine și contracandidați. Evoluasem foarte mult și am surprins pe toată lumea când am intrat printre primii. 

Citește și: Sculptura, brățară de aur: o conversație cu Bibi van der Velden

Angoasă; Foto: Miluța Flueras

Voiam să fac artă, intrasem deja într-un cadru educațional potrivit, dar încă nu știam ce voi face, ce ramură artistică voi urma. Clasa a IX-a mi-a oferit ocazia să le descopăr pe toate. Atunci am ales ceramica și eram convinsă că e alegerea potrivită. Confirmarea venea un an mai târziu. Trecusem printr-o preselecție dură pentru a participa la Olimpiada Națională de Artă. Am câștigat selecția, am participat la Olimpiadă și mă întorsesem de acolo cu două premii importante, printre care unul Special la ceramică, cu nota 10. Zbaterile mele erau cumva răsplătite, iar familia a început să aibă mai mare încredere în deciziile luate, deși mama inițial își dorise să fac pictură bisericească. Munca își arăta rezultatul, iar admiterea la facultate, la UAD București, devenise o opțiune clară.

Am intrat la secția de Ceramică-Sticlă-Metal. Mă uit acum în spate la acea perioadă și o văd ca într-o negură. Mă visam artist, dar mă simțeam ca un purice mic, curios, care nu știe dacă va ajunge acolo unde își dorește, dar tinde spre zona respectivă, vrea să guste și să trăiască senzația de a fi artist. Chiar și după ce am terminat facultatea, în mintea mea încă nu eram artist, mai aveam mult până acolo. Frământările apar uneori și acum. Toată viața acumulezi și te transformi. În schimb, timpul m-a  făcut să fiu mai pragmatică. Mai mereu trebuie să mă împart între sacru și profan – între viața de sculptor și artist și cea de meșter, producător de porți, garduri, balustrade. Aș fi ipocrită să nu spun că simt o frustrare în acest sens, dar arta și viața se întrețin și din compromisuri. Mai ales când îmi dau seama că sunt luni de zile de când nu am mai făcu o sculptură cu un concept nou, o lucrare de autor. Altfel, am avut tatonări pe vechile teme. Uneori e greu, dar dacă mi-ar fi fost mai ușor poate că nu ajungeam aici, ci cine știe unde (mai bine sau mai rău), dar niciodată nu mi-a fost atât de greu încât să spun că renunț.

Citește și: Constantin Brâncuși – O coloană și mai infinită

Lucrare din ciclul: Te simt în podul palmei – buze
Lucrare din ciclul: Te simt în podul palmei – ochiul

Artistul în România nu prea reușește să trăiască doar din artă. Nu prea avem consumatori și aici cred că vina o poartă sistemul, educația. Dacă e să ne uităm spre Occident, vedem că acolo copiii sunt duși de mici la teatru, la expoziții și muzee. Iar dacă nu îți formezi acest exercițiu atunci, e greu să înțelegi arta. Nu ai deschiderea necesară și ajungi să te raportezi doar la nevoile primordiale. Revenind la liceu, în acea perioadă, lucrând foarte mult cu materialele ceramice mi-am dat seama că voiam să creez forme mai dinamice, să am un volum mare în partea superioară care să stea într-un punct pe sol ca și când și-ar lua zborul. Și tot căutam materialul care să îmi permită să fac asta.

Citește și: Artă, inovație și tehnologie. Interviu cu Mara Nicolae

Am descoperit metalul în facultate, chiar în primul an. Cum atunci făceam o incursiune pe la toate secțiile, în prima oră, când am ajuns la secția Metal, am rămas cu ochii blocați. Eram fascinată de ce puteam face cu acea bucățică de tablă pe care o aveam în mână, cum am tăiat-o, cum am bătut-o frumos cu ciocanul cu bilă pe buturuga de lemn și mi-a prezentat așa, un căuc – totul era nou pentru mine, iar tehnicianul ne prezenta fiecare tehnică și procedeu. Mintea mea începea să lucreze: pot să fac și asta, și asta – e materialul pe care-l căutam. Din acele zile, eram convinsă că voi învăța să lucrez în metal. Proiectele pe care le gândeam la asta se pretau. Am găsit metalul rece, dur, și mi-am propus să-i dau căldură vizuală și formală, prin volumetrie și compoziție. Încerc să îi dau feminitate, să mă joc cu suprafețele și texturile cu plinul și golul. Caut elementele care îți înmoaie sufletul, care să te provoace să atingi lucrarea, să intri în contact direct cu ea. Prima comandă a unei lucrări în metal am avut-o în perioada facultății, era un ciubuc pentru un bar din Piața Matache și nu aveam unde să lucrez, nu aveam atelier, iar la atelierul școlii, noi, studenții, nu aveam voie să lucrăm nesupravegheați. Nea Costel mai pleca însă cu bună-știință și ne spunea că dacă vine cineva, să-i spunem că vine imediat. Așa am reușit să finalizez lucrarea apărută. Când am predat lucrarea comanditarului, acesta o admira cu cei din bar. Era foarte încântat. Momentul se tot prelungea, așa că am îndrăznit să-mi cer banii. Moment în care a început să țipe: Ce bani? M-a fugărit de-am mâncat pământul. Cam asta a fost prima mea experiență în a-mi vinde creațiile. Între timp am învățat să negociez, deși la început a fost cam greu. Nu știam la ce să mă raportez.”

Citește și: Dormitorul lui van Gogh, refăcut în totalitate. Cum arată încăperea în care a trăit pictorul

Copilărie
Timpul
Titanul, Park Lake Mall
Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here