Misterioasa Elena Ferrante și femeile din lumea ei

0
31
Two girls mirroring into the oil of an enormous frying pan at the Fish Sagra. Camogli, 9th March 1954 (Photo by Mondadori Portfolio via Getty Images)

Two girls mirroring into the oil of an enormous frying pan at the Fish Sagra. Camogli, 9th March 1954 (Photo by Mondadori Portfolio via Getty Images)

Foto: Guliver/Getty Images


Dacă e să descoperiți un singur nume nou din literatură vara asta, acela trebuie să fie ELENA FERRANTE. Luați în calcul următoarele: romanele ei din tetralogia napolitană s-au vândut în peste 1,2 milioane de exemplare numai în Statele Unite, unde prima carte din serie, Prietena mea genială, este și acum un bestseller, la patru ani de la apariție; scriitoarele Zadie Smith, Alice Sebold și Jhumpa Lahiri sunt fani, în timp ce cineastul John Waters a numit-o „cea mai bună scriitoare furioasă din toate timpurile“; lansările cărților ei sunt marcate în America și în Marea Britanie de petreceri sau de alte evenimente speciale ce au loc simultan în zeci de librării; în presă, numărul cronicilor favorabile (The Guardian, de pildă, descrie romanele drept „unele dintre cele mai entuziasmante scrieri din literatura contemporană“) este egalat poate numai de numărul anchetelor despre posibila identitate a autoarei.

Elena Ferrante este, într-adevăr, celebră din două motive: pentru poveștile ei care creează dependență (nu degeaba pe Twitter mii și mii de oameni se declară obsedați de ele, cu hashtagul #FerranteFever) și pentru secretul care-i învăluie existența. Din interviuri și din câteva scrisori personale publicate, se știe că și-a petrecut copilăria și tinerețea la Napoli, că a trăit câțiva ani în altă țară decât Italia, că este mamă și că are sau a avut un job de zi, altul decât cel de scriitoare. Altminteri, în 1991, înainte de publicarea primului ei roman în Italia, a decis să semneze cu pseudonim, să nu participe la nici un eveniment de promovare și să fie intervievată doar în scris – reguli de la care nu s-a abătut de atunci. Iar realitatea ultimilor 25 de ani i-a dat dreptate: odată scrise, cărțile n-au mai avut nevoie de autoare. S-au „descurcat“ singure, câștigându-și cititori devotați care le-au recomandat mai departe.   


Cine este Elena Ferrante rămâne, așadar, un mister. Ce scrie Elena Ferrante a devenit tot mai clar în ultimii ani, odată cu apariția volumelor din tetralogia napolitană, dintre care două au fost deja traduse și la noi: Prietena mea genială și Povestea noului nume. În centrul lor se află prietenia dificilă dintre Elena Greco și Lila Cerullo, două fete care cresc împreună în același cartier sărac din Napoli în anii ’50 și care la maturitate o iau pe căi opuse, dar rămân într-o rară simbioză. Fiecare navighează diferit printre decizii greșite, norme sociale, idealuri de independență și pierderi dureroase. Și de fiecare dată, când una pare cu un pas mai aproape de ce și-a dorit, cealaltă e cu un pas mai departe. În relația lor se amestecă emoții contradictorii, iar Ferrante explorează mai cu seamă această zonă de graniță între iubirea feroce și invidia devastatoare, între prietenia de-o viață și rivalitatea născută din pasiunea pentru același bărbat sau pentru aceeași activitate. În plus, ea surprinde perfect nenumăratele piese ce formează puzzle-ul vieții unei femei: visuri care cer efort și concentrare, pe de o parte, și sarcini domestice monotone, pe de altă parte, aspirații profesionale și griji prozaice, convingeri ferme și compromisuri de zi cu zi.

Despre forțe uneori divergente, Elena Ferrante vorbește și cu BAZAAR. O discuție pe e-mail, în exclusivitate pentru România, cu o autoare de care vă veți îndrăgosti.

Elena Ferrante_Editura Pandora M

Romanele Elenei Ferrante sunt publicate în limba română de Editura Pandora M.

Harper’s BAZAAR: Puteți să ne oferiți câteva detalii despre contextul – emoțional sau creativ – în care s-a născut dorința de a scrie povestea prieteniei dintre Elena și Lila?

Elena Ferrante: Punctul de pornire este moartea unei prietene, mi-am dorit să spun povestea ei. Apoi însă, situaţia a luat o cu totul altă întorsătură, am mers mult mai departe.

H.B.: Ați știut de la început că Elena trebuie să fie naratoarea sau ați luat în calcul posibilitatea de a avea și perspectiva Lilei? Care au fost argumentele în favoarea primei variante?

E.F.: Nu, am trecut prin diferite etape. În primele încercări, naratoarea i se adresa direct prietenei ei, îi vorbea cu tu. A existat însă şi un moment în care m-am gândit că cele două voci ar trebui să se alterneze, din asta au rămas câteva urme. În cele din urmă am lăsat să predomine vocea Elenei, dar cu o declarată condiţie de subordonare în raport cu cea a Lilei.

H.B.: Scrieți foarte franc despre ambivalența emoțiilor dintre Elena și Lila de-a lungul prieteniei lor. Credeți că femeile tind, în general, să cosmetizeze această parte a vieții lor, să treacă sub tăcere emoțiile negative dintr-o prietenie, mai mult decât pe cele dintr-o căsnicie, de pildă?

E.F.: Cred că până acum am vorbit puţin despre noi, că mai e încă foarte mult de muncit. Suntem prea obişnuite să ne ascundem, din prudenţă, din teamă, ca să nu încălcăm modelele feminine dragi bărbaţilor şi, adesea, chiar şi nouă însene. Nici stereotipul femeii învingătoare oferit de mass-media nu ne ajută. Fiecare naraţiune de-a noastră ar trebui să fie un efort de adevăr.

H.B.: Ați vorbit în mai multe interviuri despre importanța adevărului în poveștile pe care le scrieți. Puteți explica, vă rog, ce înseamnă pentru dumneavoastră adevărul în acest context?

E.F.: Înseamnă să mergi până în adâncurile unei naraţiuni, fără să te preocupe că dezamăgeşti, că nu placi.

H.B.: Vi se pare mai ușor să inventați o poveste sau să combinați lucruri trăite cu produse ale imaginației? Vă bazați doar pe memorie sau ați ținut și jurnale în decursul timpului?

E.F.: Mă încredinţez doar memoriei şi imaginaţiei. N-aş scrie niciodată o poveste care să nu-mi aparţină profund, care să nu fie carne din carnea mea. Şi, pe de altă parte, n-aş lăsa-o niciodată în starea brută a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Reinventez mereu ceea ce cunosc în mod direct.

„Uneori sunt o mamă foarte rea, alteori una care jură că nu mai scrie niciodată. Dar încerc să-mi amintesc mai ales momentele în care sunt o mamă bună. Sau pe cele în care scriu cu plăcere.“ – ELENA FERRANTE

H.B.: Sentimentele uneori contradictorii pe care le are o femeie față de a fi mamă este un subiect important al tetralogiei. Dumneavoastră ați devenit mamă când scrisul era deja o pasiune. Cum ați găsit un echilibru între obligațiile de mamă și ambițiile de scriitoare?

E.F.: Nu există echilibru. Sau cel puţin eu n-am reuşit să găsesc unul. Atât iubirea maternă, cât şi iubirea pentru scris sunt absolute şi asta complică totul. Uneori sunt o mamă foarte rea, alteori una care jură că nu mai scrie niciodată. Dar încerc să-mi amintesc mai ales momentele în care sunt o mamă bună. Sau pe cele în care scriu cu plăcere.

H.B.: Cum resimțiți viața de scriitor – e un fel de viață paralelă celei „obișnuite“ sau se integrează în aceasta?

E.F.: Îmi trăiesc viaţa şi între timp scriu. Asta-i tot.

H.B.: Ce rol au jucat femeile din viața dumneavoastră în destinul de scriitoare?

E.F.: Mama mea, care n-a mers mai departe de clasa a cincea, stă la baza nevoii mele de a scrie. Scriu şi acum pentru ea sau, uneori, mi se pare că ea se foloseşte de mine ca să scrie.

H.B.: Ce urmări concrete are asupra procesului de a scrie faptul că ați decis să folosiți un pseudonim și să fiți absentă din spațiul public ca autoare a cărților?

E.F.: Mă simt complet liberă.

H.B.: Credeți că va veni un moment când păstrarea secretului asupra identității dumneavoastră nu va mai fi necesară?

E.F.: Nu cred. Eu nu mă ascund. Sunt doar absolut convinsă că se pot descurca fără mine cărţile. Scrierea se deosebeşte de oralitate pentru că nu are nevoie de prezenţa cui produce discursul. Ea, dimpotrivă, îşi îndeplineşte pe deplin funcţia în absenţa cui scrie. Dacă, de exemplu, pot să vă vorbesc faţă în faţă, nu vă scriu. Şi dumneavoastră nu aveţi nevoie de prezenţa mea ca să mă citiţi.

H.B.: Care sunt reperele dumneavoastră din literatura – italiană sau universală – scrisă de femei? Aveți scriitoare contemporane pe care le apreciați?

E.F.: Îmi plac Virginia Woolf, Elsa Morante, Clarice Lispector. Aş putea continua însă. Le stimez pe toate femeile care în prezent luptă prin scris.

H.B.: Statutul social al femeilor s-a schimbat în bine de-a lungul deceniilor pe care le acoperă povestea din tetralogie. Au rămas însă puncte nevralgice, precum plata egală – un hot topic în aceste zile. În opinia dumneavoastră, care sunt mizele pentru care femeile ar trebui încă să lupte?

E.F.: Femeile au încă de luptat şi nu doar împotriva miilor de discriminări care încă există în familie, la locul de muncă, în societate, ci mai ales pentru că ar putea pierde dintr-un moment în altul tot ceea ce au obţinut.

Interviu realizat de Ioana Chira. Apărut în ediția Harper’s BAZAAR iulie-august 2016.

Mulțumim traducătoarei Cerasela Barbone pentru sprijinul acordat în realizarea interviului.


Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here