Misterul unei carti

0
1

Trei romane, povestiri in Esquire, The New Yorker si Harper’s Magazine si, dupa publicarea romanului Marea casa, aparut recent si la Ed. Humanitas Fiction, un binemeritat loc pe lista celor mai buni autori americani sub 40 de ani. Cititi in interviu exclusiv realizat cu NICOLE KRAUSS de Ioana Baldea Constantinescu, colaborator Harper’s BAZAAR Romania.


Foto: Joyce Ravid

Harper’s BAZAAR: Cum va simtiti in postura unuia dintre cei mai buni autori americani sub 40 de ani?


Nicole Krauss: (rade) Nu ma gandesc foarte mult la asta. Am fost incantata cand am aflat, m-am simtit onorata si m-am bucurat sincer ca sunt unul din scriitorii care figureaza pe lista celor de la The New Yorker, mai ales pentru ca The New Yorker e un punct de referinta in viata mea atat de cititoare, cat si de autoare. Problema cu acest gen de gratulari care vin din exterior este ca ele expira imediat dupa momentul lor de glorie. Nu modifica deloc felul in care te simti cand esti singur, in camera ta si te pregatesti sa incepi sa scrii. Mi-as fi dorit sa ma ajute cumva, dar nu, nu ajuta.

H.B.: Faptul ca succesul a venit acum, cand sunteti tanară, v-a ajutat, insa? Imi imaginez ca timpul e important pentru un scriitor.

N.K.: La inceput nu mi s-a parut ceva extraordinar. Cu timpul, insa, eu avand deja trei carti publicate in zece ani (am debutat la 27 si acum am 37), relatia mea, ca scriitoare, cu lumea s-a schimbat radical. Chiar acum doua zile, eram la Bogotá, la o conferinta, si cineva din public m-a intrebat daca m-am schimbat in acesti zece ani. Raspunsul meu a fost ca, pe masura ce timpul trece, cred ca toti autorii tanjesc sa recupereze starea aceea de minima inhibitie de dinainte de prima carte, cand entuziasmul atenueaza angoasa receptarii, cand locul ei in lume nu e inca stabilit –  o scrii si astepti sa vezi ce se intampla cu ea. E un sentiment de libertate absoluta, o naivitate de care ti se face dor. Dincolo de acest lucru, nu cred ca viata pe care cartile mele o duc a avut un mare efect asupra mea. Cred ca, dacă m-ar fi preocupat excesiv problema receptarii, nu as fi fost in stare sa-mi scriu romanele. Nu am avut, de exemplu, nici cea mai vaga intuitie cu privire la numarul mare de oameni care au reactionat la Istoria iubirii. Am scris-o si m-am gandit ca ar putea fi o carte interesanta pentru foarte putina lume. Inca sunt uimita de efectul ei asupra cititorilor.

 

In varsta de 37 de ani, Nicole Krauss locuieste in zona Park Slope din New York, organizeaza evenimente impreuna cu Mikhail Baryshnikov, face documentare pentru BBC, e mama a doi copii si sotia scriitorului Jonathan Safran Foer. Cand o intreb cum e sa fii casatorita cu un alt scriitor evita elegant, dar ferm, raspunsul. Imi aduc aminte ca, in urmă cu aproape patru ani, intr-un interviu cu Foer, l-am intrebat acelasi lucru. Mi-a spus ca nu ar schimba situatia in niciun fel.

 

H.B.: As vrea sa ne intoarcem putin la starea de inocenta fictionala despre care vorbeati. Stiu ca pana in 2001, cand ati inceput sa lucrati la Un barbat intra in camera, ati scris, in principal, poezie. Ce v-a facut sa virati spre proza?

N.K.: A fost un accident. Imi pierdusem deja inocenta fictionala despre care vorbeam si traiam cu senzatia ca poemele mele sunt din ce in ce mai concentrate, ca niste spatii foarte inghesuite. Nu mai simteam prea multa bucurie scriindu-le – ceva in ele era mort. Aveam sentimentul ca trebuie sa deschid o fereastra, sa intre aer proaspat! Fereastra aceasta a devenit o schimbare de gen. A fost un experiment, initial, de la care imi imaginam ca ma voi putea intoarce la poemele mele. Dar scrierea unui roman s-a dovedit a fi, incă de la primele pagini, ceva pasionant pentru mine, Am descoperit ca-mi place la nebunie sa scriu proza, ca e incredibil de palpitant. Romanul, ca structura formala a fictiunii, a fost o provocare in sine si am adorat provocarea aceasta. Cred ca de-abia cand am inceput sa scriu a doua carte, Istoria iubirii, mi-am dat seama cat de bogata e aceasta formula creativa si cat de prost ne-am obisnuit sa o definim. Ce e un roman, in fond? O poveste lunga, fara un inceput si fara un sfarsit clar. Asta presupune o libertate infinita. Orice romancier e in situatia de a reinventa romanul, ca formula narativa, cu fiecare noua carte. Formula aceasta poate fi la fel de inovatoare, de originala ca materialul narativ. E provocator, cum spuneam. M-am simtit acasa scriind romane, intr-un fel in care nu m-am simtit niciodata cand scriam poezie. De atunci, cred ca, pur si simplu, nu m-am mai uitat inapoi.

 

Marea casa, noul roman al lui Nicole Krauss, are in centrul sau un birou, obiect aproape proustian al memoriei, care leaga generatii, nuclee epice, spatii si, nu in ultimul rand, scriitori.

Ed. Humanitas Fiction, 32 Lei

H.B.: V-am vazut intr-un interviu pe Youtube in care povesteati ca, atunci cand ati inceput sa scrieti Marea casa, experienta maternitatii era inca recenta pentru dumneavoastra – cam de un an si jumătate – si ca de-abia dupa ce ati terminat cartea ati inteles ca, evident, nu v-ati apucat sa scrieti pornind de la o piesa de mobilier, ci de la lucrurile pe care le mostenim de la parinti si pe care le transferam asupra copiilor. Vi s-a intamplat des sa aveti asemenea revelatii cu privire la germenii reali ai unei scrieri?

N.K.: De fiecare data. Nu prea am avut niciodata idee exact ce vreau sa spun cu o anumita carte inainte ca ea sa fie gata. E greu sa nu te gandesti, oricum, ca, daca ideea ar fi premergatoare, scrierea ar semana mai degraba cu o opera de executie. Pentru mine, ar fi complet lipsit de autenticitate. Eu trebuie sa ma pot pierde intr-un roman, sa ma apuc de scris fara sa-mi fac planuri, sa aflu ceva ce nu stiusem pana atunci, in tot acest proces de redactare. Pentru mine descoperirea e esentiala, ca si abandonul, atunci cand scriu o carte. Se intampla sa am intuitii carora le dau curs si care nu ma duc nicaieri, de exemplu. Marea casa a avut, initial, cel putin un numar dublu de pagini, care nu au ajuns sa faca parte din roman. Da, nu e un mod de a scrie foarte economic si sunt convinsa ca poate parea ciudat, dar e dinamic, e plin de descoperiri si pentru mine e singurul mod de creatie posibil. Toate celelalte optiuni mi se par plictisitoare. E putin…stii pe cineva care a fost vreodata sub hipnoza?

H.B.: Nu tocmai…

N.K.: …nici eu! Cred, insa, ca e o situatie oarecum similara. Toti stim, de exemplu, pentru ca avem experienta onirica, despre un anumit nivel al mintii care e paralel cu viata noastra diurna. E un alt palier, o alta existenta, care se dovedeste a fi diferita de mintea noastra cotidiana. Avem o alta constiinta a lucrurilor, o alta memorie…Cand ne implicam in orice proces creativ, dar mai ales cand scriem, deschidem o usa catre lumea aceea interioara. Dintr-o data, fara sa fi avut acest lucru in plan, articulam franturi din acea existenta separata a mintii.

H.B.: Tocmai am devenit o cititoare foarte fericita – stiu ca despre cartile dumneavoastra s-a spus ca ar fi despre identitate, despre pierdere, despre memorie…mie mi se pare ca sunt, in principal, despre revelatie, despre luarea in stapanire a unui taram interior.

N.K.: Imi place mult mai mult viziunea asta! Descrierile celelalte…despre asta sunt cartile tuturor, nu? E banal. Dar, uite, o afirmatie de genul acesta, venita din senin, e motivul pentru care eu scriu, intelegi? Si eu, cand citesc, vreau sa vad acelasi lucru. Stiu dupa cinci pagini daca e vorba de o carte care imi va oferi o revelatie sau nu. Daca nu e, nu ma intereseaza. Da, vrem sa fim socati, vrem experienţe care sa ne transforme – in fond, asta cautam si in viata, nu? Ceva care sa ne varieze perspectiva.

H.B.: …si care sa ne faca sa ne simtim vii.

N.K.: Exact. Iar momentele in care ne schimbam sunt cele in care simtim cel mai intens ca traim. Sunt momentele in care ceva se misca in intreg sistemul nostru, in care suntem expusi, vulnerabili…atunci simtim foarte tare ca suntem vii.

 

Are un entuziasm proaspat, in acord cu vocea tanara. Niciun pic de morga. Din 2002, anul debutului ei, Nicole Krauss a bifat unele dintre cele mai importante distinctii literare: de la L.A. Times Book Award la Saroyan, precum si nominalizari la Orange Prize, Fémina si Prix du Meilleur Livre Étranger. Nu pare infestata, totusi, de morbul notorietatii.

 

H.B.: Sunteti si specialista in arta olandeza de secol XVII, cu o slabiciune pentru Rembrandt. Ma intrebam daca ati simtit vreodata influenta acestei optiuni estetice in modul in care scrieti, pentru ca m-am trezit gandindu-ma la minutia portretelor lui, la modul extraordinar in care foloseste lumina ca element revelator al identitatii personajelor lui…Stilistic, se intampla cam acelasi lucru si in cartile dumneavoastra, despre care s-a spus ca sunt scrieri „luminoase”.

N.K.: Talentul lui Rembrandt a fost inclusiv unul tehnic. E foarte rar, insa, ca acest dar sa fie dublat de o viziune atat de puternica – ochii si, în general, chipurile personajelor lui sunt de o vivacitate pe care putini artisti au reusit sa o transpuna pe panza. Pe mine autoportretele lui m-au miscat cel mai mult, cu precadere cele de batranete. Pe masura ce se apropie de finalul vietii, acest om care imbatraneste pe panza e despuiat de toate iluziile sale. Ma simt atrasa de aceste autoportrete asa cum ma simt atrasa de propriile mele personaje.

H.B.: „Cautam sabloane si tot ce gasim, de fapt, sunt devierile de la norma. Acolo, in fisura aceea, ne intindem corturile si asteptam”, scrieti in Marea casa. Unde ati spune ca v-ati ancorat cortul, in aceasta etapa a vieti creative?

N.K.: Incerc sa mai scriu o carte, dar…nici nu-mi dau seama daca stiu foarte bine ce presupune asta. Chiar azi dimineata ma gandeam ca, parca, atunci cand iau hotararea de a  scrie o noua carte e ca si cum trebuie sa renunt la toate experientele de a scrie de pana atunci, la tot ce mi se parea important ca am invatat. E un proces care imi ocupa luni, chiar ani. Incep cateodata sa schitez o poveste, dar nu reusesc sa ma apuc cu adevarat de ceva pana nu gasesc un motiv destul de bun pentru care sa imi asum efortul de a o duce pana la capat. Altfel imi e foarte greu sa ma tin de treaba. Cumva, as spune ca se intampla ceva magic, sau, macar, foarte misterios. Nu stiu de unde vine acest impuls de a scrie, ce anume il genereaza, de ce trebuie neaparat sa scriu o anume carte si nu alta. Imi pot imagina trame si personaje in continuu, dar o singura poveste va lua fiinta, doar de una ma voi apuca intr-adevar. De asta e interesant, ca scriitor, atunci cand dai interviuri – in mod normal ar trebui sa am toate raspunsurile, sa stiu sa spun de ce am facut asa si de ce nu am facut altfel…la baza tuturor acestor lucruri sta, insa, un mister: cel al modului in care lucreaza mintea omeneasca. Eu imi datorez cartile acestui mister. Tuturor incertitudinilor legate de o fictiune ca Marea casa li se adauga si aceasta – nu stiu de unde vine.

H.B.: Am citit undeva ca iubiti desertul – un spatiu care, de altfel, poate fi citit ca o metafora a paginii goale…

N.K.: Desertul a fost un spatiu foarte special de-a lungul existentei mele. La propriu. Cand eram studenta, trebuia sa conduc prin desert, dat fiind ca locuiam la New York si mergeam la Universitatea Stanford, in California. Era un sentiment teribil de ciudat pentru mine, un copil al metropolei. Il receptam ca pe un spatiu religios – evident, imi dau seama ca nu sunt primul om care spune asta. Dintotdeauna oamenii au vazut desertul ca pe un spatiu al pierderii si al regasirii spirituale. E un spatiu al esentei, al singuratatii absolute, coplesitoare, de o frumusete stranie si covarsitoare. Cand scrii despre el, insa, capata si alte conotatii. De ce ai plasa un personaj în desert? Poate pentru ca vrei sa il indepartezi de tot ce ii este familiar si sa-l pregatesti pentru genul de experienta despre care vorbeam mai devreme – un soi de revelatie. Pe mine, personal, fiecare noua trecere prin desert ma face sa vreau sa scriu despre el.

Ed. Humanitas Fiction, 32 Lei, respectiv 28 Lei

H.B.: Ati stiut dintotdeauna ca veti scrie?

N.K.: De pe la 14-15 ani. Nu stiam, dar simteam ca scrisul e o modalitate nu neaparat prin care sa ma exprim, cat prin care sa ma desavarsesc. La asta s-au adaugat cu timpul alte motive: libertatea extraordinara pe care ti-o da, accesul la marile intrebari ale vietii si, mai ales, sansa aceasta fantastica de a-ţi hotari soarta, de a hotari cine esti. E un sentiment care a ramas cu mine pana astazi. Mi se pare, in continuare, un lucru minunat. Nu ca la 14 ani, cand imi construiam o identitate, ci cu provocarea suplimentara, valabila de cate ori incep o noua carte, de a hotari, inca o data, cine vreau sa fiu.

H.B.: Traducerea e un alt liant al povestilor pe care le scrieti. O forma de transgresivitate lingvistica, poate tot un fel de desert care trebuie traversat. E si asta o fisura in care merita instalate corturi?

N.K.: Mi se pare ca ne vine extrem de greu sa ne expunem, sa ne explicam, sa ne traducem altora, asa cum extrem de greu ne este si sa-i traducem pe altii. In ciuda faptului ca nu exista nimic mai important, nimic dupa care sa tanjim mai mult: comunicarea intensa si totala cu altcineva. Dar cand reusim in viata sa comunicam asa? Si cum reusim? Da, e si asta o tema a cartilor mele. In primul meu roman, Un barbat intra in camera, apare acest experiment stiintific prin care se incearca translatarea memoriei unui om in creierul altuia. Experimentul e un esec, bineinteles, dar ce incercam sa spun atunci, ce incerc sa spun cu fiecare nou roman, e ca literatura poate oferi cea mai buna sansa de comunicare, de apropiere, de locuire deplina a mintii altcuiva, de a te pune in locul aproapelui tau, de a trai alte vieti, de a simti regretele si bucuriile altora, de a le purta dorurile si esecurile cu tine…In cartile bune, experienta aceasta e atat de…reala! E greu de gasit un exemplu similar. Prima mea carte a fost, in fapt, o pledoarie pentru literatura.

H.B.: Pe Sundance Channel exista un video minunat in care spuneti ca exista suficiente carti pe lumea asta. Vorbeati acolo tocmai despre aceasta presiune teribila care va obliga sa va sacrificati timpul si energia pentru a scrie o noua carte. Am sa insist, desi mi-ati spus ca nu aveti toate raspunsurile. Mi-ati spus ca nu stiti de unde vine nevoia de a scrie. De unde credeti ca vine, insa?

N.K.: Ah, ma veti pacali si tot procesul va deveni mai putin misterios…dar adevarul e ca imi scapa. Exista posibilitatea sa fie o obisnuinta: ma asez la birou si scriu pentru ca asta am facut, jumatate din viata. Nu stiu cum sa ma integrez in lume altfel. Ce pot sa va spun, insa, e ca, oricat as fi de critica (si chiar sunt!), nu mai exista nimic pe lume atat de profund si de plin de bucurie pentru mine ca aceste doua mari intamplari ale vietii mele: copiii mei si faptul ca scriu.


Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here