Miturile dragostei

0
26
PARIS, FRANCE - SEPTEMBER 17; Israeli writer Zeruya Shalev poses during portrait session held on September 17, 2014 in Paris, France. (Photo by Ulf Andersen/Getty Images)

PARIS, FRANCE - SEPTEMBER 17; Israeli writer Zeruya Shalev poses during portrait session held on September 17, 2014 in Paris, France. (Photo by Ulf Andersen/Getty Images)

Foto: Guliver/Getty Images

Cu primele patru romane ale sale, ZERUYA SHALEV părea să fi spus tot ce se putea spune despre fragilitatea dragostei – despre soți înstrăinați, obsesii erotice extramaritale, căsnicii construite pe fundația unei iubiri adolescentine idealizate. Cu Durere, ea oferă însă o variațiune interesantă pe temă. Pentru Iris, eroina ei, durerea nu e doar o urmă de neșters a atentatului terorist în care a fost rănită (la fel ca scriitoarea israeliană însăși), ci și sinonimul pentru o dragoste pierdută. O femeie matură, cu un job solicitant, Iris duce o viață de tristeți surde și rutine suportabile până când, pe neașteptate, iubitul din tinerețe își face din nou apariția, iar ea trebuie să aleagă între a-l urma și a rămâne lângă copii.

Durere

Durere a fost cel mai bine vândut titlu de ficțiune al Editurii Polirom la Bookfest 2016.

Harper’s BAZAAR: Ați scris acest roman la zece ani după atacul sinucigaș în care ați fost rănită. De ce această perioadă lungă de incubație?

Zeruya Shalev: Imediat după ce am fost rănită, mi-am promis că nu voi scrie despre asta. Ceva în mine se împotrivea ideii de a folosi pentru literatură experiența prin care am trecut, mi se părea prea îngrozitoare pentru a o descrie în cuvinte. În plus, în primele șase luni n-am putut să scriu deloc. Simțeam chiar că scrisul și-a pierdut însemnătatea pentru mine. Dar după jumătate de an m-am întors la romanul pe care-l scriam înainte de atac, Thera, apoi am mai scris unul [Fărâme de viață] și după el am început să dezvolt în minte Durere, dar nici măcar atunci nu mă gândeam că voi scrie despre atac, ci construiam o poveste pornind de la ideea unei reîntâlniri neașteptate între Iris și iubirea tinereții ei. Totuși, în ziua în care m-am așezat la masa de scris, primul capitol, care descrie atacul, a răsărit într-un mod irezistibil. Senzația era că vine dintr-o parte adâncă a ființei mele și că a așteptat acest moment pentru a manifesta. N-am putut să mă opun. Într-un fel, acest lucru a fost posibil tocmai pentru că trecuseră zece ani și devenisem capabilă să proiectez experiența asupra altcuiva, să scriu despre o altă femeie, o altă familie.

H.B.: Scrisul nu v-ar fi ajutat să vă recuperați?

Z.S.: Nu. Mulți prieteni, scriitori ei înșiși, au venit să mă viziteze după ce am fost rănită. Îmi amintesc că mă îndemnau să scriu – fie să termin Thera, fie să scriu despre atac, ca o formă de terapie. Dar eu nu voiam să folosesc scrisul ca terapie. Pentru a scrie, am nevoie de putere, de capacitate de concentrare. Nu pot scrie ca să mă simt bine, ci trebuie să mă simt bine ca să pot scrie. Abia după jumătate de an, după ce am putut să merg și m-am întors la o viață normală, dorința de a scrie a revenit. Interesant e că eu nu vreau să scriu pentru a mă vindeca, dar îmi place să aud de la alții că lectura cărților mele are uneori o valoare terapeutică pentru ei. Cred în literatură ca terapie, dar numai pentru cititori.

H.B.: Ați spus mai devreme că ați început romanul fără să fi știut că veți scrie despre atac. Asta înseamnă că nu dezvoltați în minte poveștile integral înainte de a vă apuca de scris?

Z.S.: Nu vreau să mă pun nici pe mine, nu vreau să pun nici protagonistul într-o închisoare. Dacă știu prea multe, sunt mai puțin creativă. Prefer să știu puțin. La originea romanului s-a aflat un gând de-al meu despre raportarea oamenilor la trecut. Mi se pare că de la o anumită vârstă, de la momentul în care lucrurile se așază în viața noastră, începem să fim fascinați de trecut, chiar mai mult decât de viitor. Începem, de pildă, să ne căutăm pe Facebook prietenii din copilărie. Trecutul capătă o putere din ce în ce mai mare. Pornind de la asta, mi-am imaginat o formă de întâlnire dramatică cu trecutul, cea în care în viața unei femei reintră dintr-odată, după 30 de ani, iubirea tinereții ei. Un asemenea moment dă naștere unei multitudini de întrebări despre viața pe care a dus-o, despre dorința de a fi tânără din nou, despre visul de a iubi ca prima oară. Iar mie îmi plac întrebările…La început, toate opțiunile sunt așadar pe masă. Abia după ce trec de jumătatea romanelor, simt nevoia să iau niște decizii. Dar nu-mi place acest moment, e dificil să iau decizii pentru personajele mele. [Râde.] 

H.B.: Personajul principal e, de data aceasta, o femeie concentrată pe carieră. Dacă n-ar fi fost așa, reîntâlnirea cu iubitul din tinerețe ar fi avut un impact mai mic?

Z.S.: Am vrut ca Iris să fie foarte diferită de personajele mele anterioare și de mine însămi. E o femeie pragmatică, foarte ocupată și concentrată pe carieră, deloc în căutare de aventură sau de schimbări în viața ei. Tocmai de aceea nu cred că Iris s-ar fi putut îndrăgosti de altcineva, ci doar de el, de Eitan. Experiența traumatică pe care a avut-o cu el era încă atât de puternică, era o umbră atât de mare în viața ei…Acesta-i motivul pentru care a devenit pragmatică și axată pe carieră, pentru a scăpa de senzația permanentă că viața ei nu are sens, pentru a încerca să uite. Are multe de ascuns, multe lucruri de care să fugă. Dar când îl reîntâlnește, tot restul se prăbușește, pentru că tot restul era o soluție de compromis.

H.B.: Sentimentul de vinovăție al femeilor față de perspectiva de a-și înșela soții sau de a transmite copiilor propriile lor greșeli – ce vă atrage înspre această temă?

Z.S.: Poate vina e un motiv evreiesc. Mă interesează pentru că e ca o otravă – distruge vieți, dacă este un sentiment permanent. Toate scrierile mele se află la intersecția dintre distrugere și construcție, dintre boală și recuperare. La final, Iris e mai aproape de recuperare decât era la începutul cărții, deși nu în felul în care se aștepta. Vina e un sentiment foarte puternic pentru ea, pentru că atunci când a născut-o pe Alma, era încă foarte atașată de Eitan și voia să aibă copilul lui. Întreaga familie este ocupată cu vina. După atac, nimeni nu-i învinovățește pe palestinieni sau pe politicieni, ci se învinovățesc pe ei înșiși, chiar și copiii. Eu însămi am această tendință, de a mă învinovăți pe mine însămi.

H.B.: Poate Iris nu e atât de diferită de dumneavoastră, până la urmă.

Z.S.: În privința asta, ne asemănăm, da.

„În viața unei femei reintră dintr-odată, după 30 de ani, iubirea tinereții ei. Un asemenea moment dă naștere unei multitudini de întrebări despre viața pe care a dus-o, despre dorința de a fi tânără din nou, despre visul de a iubi ca prima oară.” – ZERUYA SHALEV

H.B.: Femeile cred încă în mitul unei mari iubiri, în opinia dumneavoastră?

Z.S.: Judecând după femeile pe care le cunosc, da. Cred că suntem crescute așa – să ne așteptăm la o mare iubire și uneori această așteptare ne distruge viața, pentru că de multe ori nu se întâmplă sau se întâmplă în alt fel decât ne închipuiam. Ar trebui să fim învățate mai bine despre dragoste. Poate ar trebui să existe școli cu ore pe tema asta. Profesorii și părinții ne învață atâtea lucruri, dar nu și asta. Sunt multe forțe distructive implicate în iubire și uneori durează o viață întreagă să scapi de ele și să devii mai realist. Iris e una dintre victimele acestui mit. La final își dă seama că această legătură romantică simbiotică are și o latură distructivă și că un mod mai matur de a iubi este acela în care poți să te dezvolți ca o ființă independentă. 

H.B.: Ați omis în mod deliberat până acum realitatea israeliană de zi cu zi în romanele pe care le scrieți?

Z.S.: Am parcurs un drum. În primele două romane, Viața amoroasă și Soț și soție, m-am împotrivit includerii ei. Îmi controlează viața și n-am de ales, dar n-am vrut s-o las să-mi controleze cărțile. Să scriu despre viața personală, despre cea emoțională și să las deoparte realitățile de zi cu zi era un act de răzvrătire. În plus, mi se părea mult mai interesant să scriu despre emoții decât despre actualitatea din Israel, pentru că viața privată a oamenilor are o putere extraordinară chiar și în zonele de război sau conflict. Nu mă dezic de această perspectivă. Dar în ultimele două romane încerc să găsesc intersecțiile dintre viața privată și realitatea de zi cu zi. Și a început să mi se pară interesant să explorez cum tensiunile din lumea cea mare pot să afecteze lumea domestică. Și cum un atac terorist intră în viața unei familii și o afectează. Cum problematicile politice naționale se răsfrâng asupra vieții private.

H.B.: Plănuiți cumva să scrieți un roman – tot o meditație pe tema familiei – având ca personaj central un bărbat?

Z.S.: S-ar putea întâmpla. În precedentul meu roman [Fărâme de viață] am avut trei personaje principale, inclusiv un bărbat, Avner. Mi-a plăcut foarte mult să construiesc acest personaj. Am fost surprinsă apoi să constat că am devenit mai empatică față de bărbați după ce am scris romanul. Pentru prima dată în viața mea, am perceput cu adevărat dificultățile în a fi bărbat – mai exact, așteptările pe care ei trebuie să le satisfacă, aceea de a fi puternici sau de a a-și ascunde sentimentele și vulnerabilitățile. N-am scris despre un macho, ci despre un bărbat sensibil, iar pentru acest gen de bărbat așteptările societății pot fi o povară.

Zeruya Shalev a participat la Bookfest 2016, la care Israel a fost țară invitată.

O versiune condensată a acestui interviu a apărut în ediția Harper’s BAZAAR iulie-august.

Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here