Miturile lui Andrei Măjeri: de la Medeea la Phaedra

0
1035
Andrei Măjeri, fotografie de Claudiu Popescu

Am fost să văd „Medea’s Boys” de la Apollo111 de trei ori, de fiecare dată cu altă prietenă. Și nu sunt singura care a simțit că a dat peste ceva bun, spectacolul adunând deja în jurul său fani și fane care au revenit de nenumărate ori. În spatele spectacolului se află regizorul Andrei Măjeri, căruia am avut bucuria să îi iau un interviu, sau, mai bine zis, pe care l-am ascultat câteva ore fascinată, uitând să mai pun întrebări.

A fost o plăcere să descopăr un om carismatic, generos, energic, entuziast, cu o imensă poftă de viață și cunoaștere și să îl ascult vorbind despre teatru, dar mai ales de ce nu e bine să te înconjori doar de oameni din teatru. Andrei Măjeri este unul dintre cei mai prolifici și revoluționari tineri regizori din România, iar majoritatea bucureștenilor îl știu pentru spectacolele din teatrul independent, precum Pulverizare sau Medea’s Boys. La 29 de ani, Andrei a montat deja 14 spectacole de când a terminat masteratul (unul pe un text propriu, AMPLEXUS), majoritatea jucate la Cluj-Napoca, Târgu Jiu, București sau Craiova, dar nu știe dacă va face toată viața regie. Am aflat că pasiunea pentru botanică și anatomie din liceu l-a ajutat să scrie unele dintre textele lui, iar prietenii lui cei mai apropiați, de la care învață mereu, nu sunt din lumea teatrului, printre ei regăsindu-se un cântăreț de muzică populară, un ginecolog și o psihiatră. În jurul lor îi place să tacă și să se lase fascinat de ce fac ei. A avut o copilărie frumoasă, împărțită între Colibița, o zonă idilică lângă un lac de acumulare din Bistrița-Năsăud, “marea de la munte” cum s-a branduit recent, și Novaci, Gorj, unde începe Transalpina, și își amintește că cele mai bune prietene ale lui erau bătrânele satului. A făcut liceul în Târgu Jiu, este plecat de acasă din clasa a 9-a, dar părinții lui, o olteancă vorbăreață și un ardelean tăcut, sunt cei mai buni prieteni ai lui, la care se întoarce frecvent.

Ce relație mai ai cu spectacolul Medea’s Boys? S-a mai schimbat după turneul prin țară?

Am dat castingul în martie anul trecut, când am luat opt actori (mai mulți decât aveam nevoie), fiindcă știam sigur că vor mai apărea probleme. Unul dintre actori a avut probleme cu a se dezbrăca, deși a fost limpede de la bun început, la castingul din martie, numai că există două modalități de a te dezbrăca în teatrul românesc, al celor care au terminat la Cluj și al celor care au terminat la București. Dacă spui asta la Cluj, ți se răspunde “ah da, sigur”, dacă le spui celor de la București de la UNATC, vei auzi “adică chiloți culoarea pielii, nu?”. Cu toate astea, doar 2 dintre actori sunt absolvenți de la Cluj, Edi (Eduard Trifa) și Alex Chindriș, ceilalți sunt din București (absolvenți de UNATC mai precis), adică Vlad Ionuț Popescu, Florin Aioane, Alexandru Ion, Alex Mirea.

Spectacolul a crescut foarte mult acum în turnee datorită adaptării la spații noi, dar a ieșit și mai puțin bine. La Timișoara, au jucat într-un spațiu pe jumătate față de cel de la Apollo111, abia dacă a încăput decorul, dar a ieșit atât de bine, atât de nuanțat, cu un soi de actorie egală, ceea ce rar se întâmplă. Apoi la Oradea, am jucat într-o sală mare și am și luat premiu, eu și Edi, cea mai bună regie și cel mai bun actor, dar mie mi s-a părut că n-a fost tocmai parfum. Când joci pentru 600 de oameni, se pierde raportul și orice spectacol e gândit pentru un anumit spațiu, al nostru fiind un spectacol de sală mică. Cu Medea’s Boys, am continuat turul festivalurilor la Sibiu și Constanța și, din toamnă, urmează Serbia, Macedonia, Piatra Neamț etc.

I-a plăcut reprezentația de la Timișoara probabil și pentru că a observat în sală lângă el niște doamne intelectuale, printre puținii oameni care se prindeau de glumițe la care nu râde nimeni de obicei.

Medea's Boys, fotografie de Claudiu Popescu
Medea’s Boys, fotografie de Claudiu Popescu

E un spectacol care nu știu cât de mult mă definește, dar nu știu ce spectacol mă definește, mă sperie ideea de stil regizoral foarte mult. Eu chiar îmi impun să fie diferite. Sigur că există o manieră de a face lucrurile, în primul rând că alegi să NU faci într-un anumit fel, că NU optezi pentru ceva. Cred că ce alegi să nu faci te definește cel mai mult. Mă sperie ideea de a confirma ceea ce a ieșit bine, ca și cum m-aș apuca acum și aș mai face niște Medea’s Boys, dar with a twist. Ca să răspund la întrebarea de la care am pornit, publicul mă surprinde, mă provoacă, cere să fiu tot mai îndrăzneț. Și eu simt că sunt tot timpul prea cuminte. Și în colaborarea cu designerul Lucian Broscățean (Meșterul Manole, Las meninas și Bună seara, domnule Wilde!), sigur că există un vizual comun, care vine din căutările amândurora, dar fiecare spectacol de-al meu are trademark-ul lui, căutările lui.

Recent, în iunie 2019, am făcut un spectacol la Teatrul Evreiesc de Stat, un musical pe care îl poți vedea în toamnă, pe un text pe care nu l-am propus eu. That was a first. Mi-a propus doamna Maia Morgenstern un text și a fost ciudat să lucrez pe ceva care nu vine din mine, dar am ajuns să prind drag de material și să mă înteleg atât de bine la repetiții cu actorii, să râdem mult. Nu știu cât m-a incitat regizoral. Fiind musical, el are o structură fixă și trebuie să o respecți, acum se cântă, acum e scenă, nu prea poți să faci harakiri cu materialul. Cu toate astea, stăteam cu Irina Moscu, scenografa, la premieră și ne uitam și glumeam: “ăsta o să fie blestemul nostru, o să se joace 20 de ani”.

Este vorba de Bună seara, domnule Wilde!, e după un text celebru al lui Oscar Wilde, “The Importance of being Earnest” și s-a făcut un musical în anii ‘70 care a luat o mulțime de premii, cu muzica genială compusă de Henry Mălineanu, care este și conexiunea cu Teatrul Evreiesc pentru că dumnealui era evreu. Spectacolul este făcut împreună cu fundația fiilor dumnealui, Fundația Henry Mălineanu, care ne-a sprijinit financiar, în sensul că s-au refăcut negativele cu Orchestra Radio, ceea ce costă foarte mult, plus contribuția teatrului pe partea de producție, decor, costume. Cred că toate aceste eforturi au dus la o calitate generală foarte bună.

Bună seara, domnule Wilde!, fotografie de Oana Monica Nae
Bună seara, domnule Wilde!, fotografie de Oana Monica Nae
Bună seara, domnule Wilde!, fotografie de Oana Monica Nae
Bună seara, domnule Wilde!, fotografie de Oana Monica Nae

Andrei a făcut 14 spectacole de când a terminat masterul. Se consideră norocos pentru că atunci când a terminat facultatea nu a vrut să monteze imediat după licență în 2012, se simțea nepregătit. Au urmat 2 ani de master și chiar în perioada aia au apărut niște concursuri, după o pauză determinată de criza financiară, când nu se întâmpla nimic, actorii câștigau foarte puțin, nu se făceau angajări.

A fost un concurs la Teatrul Național Craiova (prin care am făcut Exploziv), un concurs la Teatrul Național București (rezultatul fiind spectacolul Organic), apoi a fost concursul de la Apollo111 (prin care am făcut Pulverizare). Cam toate concursurile din țară la care am aplicat le-am câștigat.

Eu nu am pornit din independent, nu știu dacă e bine, nu știu dacă e rău, mulți s-au dezvoltat așa super frumos, dar dintr-o necesitate, pentru că teatrele de stat nu sunt cele mai deschise instituții.

Când putem vedea Las Meninas?

Las Meninas a fost deja selectat la FNT – Festivalul Național de Teatru din octombrie. Costumele sunt rezultatul muncii lui Lucian Broscățean împreună cu mine, cu scenografa mea fidelă – Irina Chirilă și asistenta lui Lucian – Carmen Cherecheș. Ágnes Keszeg a făcut imprimeurile, ea le-a pictat, fiecare costum a fost o pictură anterioară, scanată, compusă și turnată perfect pe fiecare actor. A fost un întreg proces care a ținut de research-ul nostru, de ce simbolistică ne-am dorit să aibă fiecare și de personalitatea fiecărui personaj, mergând de la hiper-postmodern, de la contemporan înspre clasic. E un drum invers, pentru că la final se recreează tabloul lui Velázquez și acolo am refăcut costumele din celebra pictură.

Las Meninas, fotografie de Biro Istvan

Am văzut tabloul omonim în realitate de două ori la muzeul Prado în Madrid înainte să fac spectacolul Las Meninas. Are la bază un text minunat de Ernesto Anaya, la care am ajuns dintr-o pură întâmplare acum 5 ani, când locuiam cu un mexican, student la actorie. Între timp eu am mai montat texte ale unor autori de limbă spaniolă, dar nu s-a legat niciodată să-l fac pe acesta, adică am mai făcut două spectacole de-ale lui Rodrigo Garcia, cam cele mai in your face spectacole ale mele, la Teatrul Național Cluj (Agamemnon și Moarte și reîncarnare într-un cowboy), și am mai făcut la Craiova Nunta însângerată a lui Lorca.

Las Meninas, fotografie de Biro Istvan

Cum e cu inspirația?

Eu îmi notez tot timpul idei în telefon, am mii de notițe, iar o dată pe lună mai stau și mai șterg din ele, îmi dau seama că unele sunt porcării, iar dacă una mi se mai pare bună și după o lună, rămâne acolo. Inspirația nu știi când vine și de la ce vine, atunci e bine să pui mâna pe ea. Mai înveți și să o momești. Au fost procese total diferite pentru fiecare spectacol, de exemplu la Medea’s Boys a fost un proces prin care eu nu am mai lucrat, acesta de devised theatre, personajele sunt făcute pe energiile băieților, cu anumite expresii de-ale lor, le aparțin foarte mult. La Medea’s Boys am simțit necesar să înceapă cu replici super misogine ca să poată să existe măcar la nivel de percepție o schimbare la un moment dat. Nici nu trebuie să șocheze, chiar așa vorbesc bărbații când se adună. Mi s-a părut că trebuie să pleci de la ceva clișeic, ca apoi prin rememorarea ei ca o femeie super strong (Medeea) să interoghezi ceva, că altfel era doar un expozeu. Textul e scris de Ionuț Sociu, iar inserțiile din Euripide sunt traduse de mine după mai multe variante engleze și franceze, periate un pic de arhaisme. Dacă ar veni directorii de teatre la mine să-mi zică să fac numai tragedii, aș fi cel mai fericit, am proiecte pentru încă vreo zece. Mi se par niște povești esențiale, în ele apar toate conflictele, în alea 30 de tragedii păstrate găsești tot. Parcă mi-e mai ușor să citesc un Euripide decât un spectacol scris ieri.

Cu toate astea, am montat cam 50/50, ba chiar mai multe texte contemporane,  pentru că e greu la începutul carierei să îți accepte directorii propuneri pe texte clasice, mai ales mari, cu multe personaje, ei presupun că sunt riscante și e nevoie de anumită maturitate, lucru cu care nu sunt de acord. Mie mi se pare că în regie ești valabil foarte puțin și trebuie să bați fierul atunci, dintr-un punct încolo te autocitezi excesiv, deja devii operă muzeistică și trebuie să te lași.

Care e rutina ta și cum ai descrie procesul prin care treci cu un spectacol?

După fiecare premieră se instalează câteva zile de doliu în care ai senzația că ceva n-ai făcut bine. Eu slăbesc foarte mult în perioada asta. După care deja începi să te gândești la ce urmează. Lucrez chiar acum la un spectacol pe care o să îl fac la Oradea în ianuarie – februarie 2020 și mă înconjor de 2 traduceri, o să lucrez pe una, dar comparativ mă uit și pe una mai veche, ascult muzică pe care o intuiesc că va fi în zona specacolului, chiar dacă o să lucrez cu un sound designer.

Andrei Măjeri, fotografie de Claudiu Popescu

Dar nu e bine să te duci nici cu temele făcute în totalitate niciodată, mi se pare că e mort deja spectacolul dacă mergi așa. Tu presupui că oamenii respectivi NU sunt doar niște executanți, trebuie să te păstrezi viu la reacțiile lor la ce le propui tu, căci s-ar putea ca uneori să-ți dea înapoi ceva mult mai bun decât ai gândit tu.

Îmi doresc foarte mult ca spectacolele să le aparțină actorilor, ca să le fie drag când le joacă. Dar uneori sunt acele 3, 4 gânduri de la început care îți direcționează întreg spectacolul și care trebuie să vină înainte de repetiție. Trebuie să îmi dau delir înainte, că altfel nu mă duc cu drag la repetiție. La fel, dacă nu îmi plac actorii, nu pot să repet. Cu actorii e o relație de love and hate, chiar cu cei pe care îi iubești cel mai mult, din cauza lor suferi cel mai mult. La Teatrul Maghiar de Stat, cât lucram la Las Meninas, disperat fiind că repetăm cam puțin, mi s-a spus: “Andrei, dacă ceva nu iese în trei ore, n-o să iasă nici în zece”, dar vorbim și de un caz fericit, unde ei sunt un teatru extrem de profesionist, cu o altfel de cultură teatrală, în care în respectivele 3, 4 ore de repetiții erau cu totul acolo și nu aveai nevoie de mai mult.

Dar am nevoie să consum și lucruri soft când nu lucrez. Serialul meu preferat de pe Netflix este Casa de las Flores, o producție mexicană care ironizează telenovelele la care am râs cu lacrimi. Atunci când lucrez, mă uit la filme în jurul a ceea ce lucrez. Când făceam Medea’s Boys, m-am uitat la Medea lui Lars von Trier sau montări grecești cu tragedii, asta și ca să nu repet ce au făcut alții.

De ce crezi că au nevoie spectatorii din ziua de azi?

Să mănânce, să doarmă și să facă sex. Cred că trebuie să fie odihniți când vin la teatru, dar nici prea odihniți și sper să aibă niște nevoi spirituale. Dacă nu au nicio nevoie, spectacolul nu le va spune nimic, trebuie să dăm șansa unui schimb. Mă uit la unele reprezentații și văd că actorul joacă perfect și totul se leagă și totuși spectatorii nu reacționează, nu se instalează ficțiunea, raportul cu scena rămâne permeabil. Alteori, uiți de existența ta acolo în hăul sălii, în negrul sălii. Nu poți 3 ore, dar măcar fragmentar, 5 minute, 1 minut, tot e bine și te transporți, intri în ceea ce se numește “denegare”.

Mie îmi place foarte mult să fiu spectator, merg mult la teatru și învăț din orice. Și la spectacolele mele merg destul de des să le revăd. De cele mai multe ori îmi fac inimă rea și trebuie să învăț să le cam abandonez la premieră. Spectacolele evoluează și uneori evoluează cum nu ți-ai dori, dar nu neapărat spre rău ci într-o ALTĂ zonă… dar și pentru că tu te schimbi. Sunt spectacole de-ale mele care s-au păstrat foarte bine, dar mie nu îmi mai spun nimic.

Andrei Măjeri, fotografie de Claudiu Popescu

Ce fel de spectacole îți plac?

Mie nu îmi plac spectacolele fără nicio fațetă de subtilitate, de ironie. Eu lucrez foarte mult cu clișee, îmi plac foarte mult, nu mi se par ceva negativ. Clișeul cred că poate fi îmbogățit, poate fi recunoscut ușor și poate deveni ceva autentic sau poate fi denunțat, ironizat. Detest spectacolele gândite explicit cu scopul de a emoționa la prima mână, sper totuși că există multe tipuri de emoție, eu mizând pe una mai cerebrală, intelectuală. Îmi doresc foarte mult să fac un spectacol doar cu versuri din cântece pop penibile românești din anii ‘90. Ar fi o muncă de dramaturgie foarte mare, dar și o provocare pentru creatori și potențialii receptori.

Când te-ai simțit cel mai bine la un spectacol dintr-ale tale?

M-am distrat cel mai mult la chestiile serioase. Nu pot să zic că am neapărat o zonă de interes spre comic. La Meșterul Manole nu se râde, dar pentru mine, când mă uit într-o sală de 900 de oameni la Cluj, de la balcon, și știu că mai mult de jumătate la zidirea Mirei (interpretată magistral de Romina Merei) plâng, sunt super satisfăcut. Am văzut bărbați plângând, oameni în toată firea plângând, simți că this is it. E un moment foarte frumos, cred că e cel mai frumos lucru pe care l-am făcut eu în teatru. Și cu toate astea, spectacolul a fost destul de criticat de „specialiștii” teatrului.

Playlist de vară

Ascult foarte multă muzică încontinuu, nu prea ascult la căști că sunt ipohondru și mi se pare că o să devin hipoacuzic, deci ascult acasă, nu pe stradă. Anul trecut când lucram la Meșterul Manole, am ascultat o melodie din folclorul românesc din Serbia din Valea Timocului, care se numește Mândra mea cu cârpă mură, cred că am ascultat-o trei luni încontinuu. Mi se par magice momentele astea, când știi că ai nevoie de ceva să sune, să însemne ceva și nu ai ceva-ul ăla. Am descoperit-o pe Domnica Trop, care e în patrimoniul imaterial UNESCO, e o bătrână dintr-un sat din Mehedinți care are un glas și un timbru cum n-am auzit la nimeni. Dar rar facem descoperiri.

Ce spectacol visezi să montezi?

Unul din tripurile mele majore e să fac Phaedra și știu și cu cine, dar asta n-o să-ți zic. Acolo e despre relația unei mame vitrege cu fiul ei și trebuie doi exponenți a două generații total diferite, care să poată să comunice bine în scenă și să fie mișto, să aibă chimie. Trebuie să mai aștept vreo 2, 3 ani să-l fac la locul potrivit. Am și greșit, am făcut vreo 2 proiecte în locuri care nu le meritau, care nu le-au promovat. Pentru că tu îți dai copilul, după aceea el e adoptat de producător, el îl lasă pe mâna PR-ilor, ei programează spectacolele rar, le lasă să moară, nu le propun în festivaluri.

Andrei Măjeri, fotografie de Claudiu Popescu

Cum e în culise?

Noi jucăm în sistemul ăsta de teatru de artă, de repertoriu, în care actorii au mai multe spectacole în același timp. Nu e ca la englezi, spanioli sau americani unde dai premiera, joci o lună jumătate în fiecare seară și atât. Mi se pare mai sincer sistemul lor, pentru că atunci te poți concentra pe un singur rol, poți să-i găsești mici nuanțe, să crești de la seară la seară, să îl testezi. Așa dacă îl mai joci peste o lună, de regulă se pierd praguri, se pierd subtilități și asta de regulă duce la degradare. Foarte rar spectacolele cresc, cel mult se mai strâng ca timp.

Plus că trebuie să ai grijă pe cine pui în același spectacol, să le știi story-ul, dacă se înțeleg bine în culise, lucru pe care facultatea nu te învață, adică lucrul de culise, cu producătorul, cu mașiniștii, diversele modalități de a te adresa unui creator, de la lumini, la decor. Trebuie să citești oamenii foarte bine în meseria asta și uneori nu-i citești bine fiindcă ai un timp destul de scurt la dispoziție, suntem pe sistemul “Bună ziua, hai să lucrăm”, n-ai timp să te apropii de oameni. Dar am învățat să fiu ostentativ de bun cu gașca cu care lucrez. Ofensiva bunătății.

Cred că teatrul e o artă care-i foarte rar artă. Sunt mulți care sunt foarte buni meșteșugari, știu să livreze, dar nu sunt artiști, pentru că un artist trebuie să aibă tot felul de căutări, de impasuri, de neputințe. La noi toată lumea se afișează că știe, toată lumea e brici. Nu suntem. Suntem buni foarte rar.

Și vara asta ce faci?

Vara asta fac tot ce-mi trece prin cap, dacă ar fi să răspund din viitorul meu spectacol.

Fotografiile cu Andrei Măjeri realizate de Claudiu Popescu.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here