O amplă conversație cu scriitorul Hanif Kureishi

0
190
O amplă conversație cu scriitorul Hanif Kureishi

Cu ocazia apariției romanului Nimicul, o fantezie în jurul triunghiului soț-soție-amant, BAZAAR stă de vorbă cu scriitorul care nu s-a ferit niciodată de subiecte delicate sau narațiuni confesive.

Inclus de The Times în Top 50 cei mai buni scriitori britanici de după 1945, nominalizat la Oscar pentru scenariul filmului My Beautiful Laundrette/Frumoasa mea spălătorie (1985), scriitor apreciat cu numeroase premii în toată lumea, regizor de film și de teatru, Hanif Kureishi a vorbit în toate formele sale artistice despre nedreptățile de care a avut parte de-a lungul vieții. Cu un tată de origine pakistaneză și o mamă britanică, a fost victima rasismului și a trăit suferința cauzată de discriminare. A fost un artist din primele lui zile de adult și a văzut arta ca forma ideală de a vorbi – cu cititorii, cu cei care l-au discriminat sau chiar cu el însuși. În unele cazuri, familia a fost deranjată de intimitatea adusă în zona publică, însă el nu a dat înapoi. A spus ce și cât a știut că arta trebuie să zică.

Cât și cum dozăm intimitatea zi de zi, dar cum și cât o dozează un autor? Cum își gestionează un scriitor intimitatea atunci când face artă comparativ cu atunci când își crește copiii? Am discutat despre astea cu Hanif Kureishi pe Skype – cu Nimicul și Intimitatea în România, cu o bibliotecă imensă în spate și o cană de ceai pe birou în Londra.

Harper’s BAZAAR: Ați fost un copil fericit?
Hanif Kureishi: Am fost un copil tulburat, cu o copilărie complicată.

H.B.: O spuneți mai ales pentru că ați fost victima rasismului. Înțeleg că nu v-ați permis luxul de a avea o perioadă inocentă în copilărie, însă nu v-a fost, într-o oarecare măsură, de ajutor deoarece ați aflat devreme cât de violentă poate deveni omenirea și ați devenit mai pregătit pentru orice?
H.K.: Întrebarea ta este foarte bine pusă. Căci fix în aceste două lumi am trăit. Mai mult, când am început să scriu pe la vârsta de 15-16 ani, am văzut în viața mea dificilă o mare ocazie, o sursă de inspirație. Pentru un scriitor este valoros să ai un subiect atât de greu în propria viață. Am putut scrie despre imigranți, schimbări sociale, rasism. Am scris despre persoane reale din viața mea. A fost riscant, dureros și periculos, dar m-am simțit norocos că am putut să corelez toate elementele din viața mea.

H.B.: Și fericirea nu a încăput nicăieri, totuși, în copilăria dumneavoastră?
H.K.: Ba da. Am fost un copil tulburat, dar și foarte fericit pentru că am descoperit muzica pop. Eu și prietenii mei eram în trupe, un soi de gang din South London. Trăiam o viață foarte liniștită și convențională la școală, dar totul era dublat de iubirea pentru muzica pop din America și Anglia. De asemenea, aveam acces deodată la scriitori ca Jack Kerouac, Philip Roth, la reviste ca Rolling Stone. Copilăria și adolescența mea au fost enzusiasmante și fericite datorită muzicii și vieții culturale, însă extrem de tulburătoare și triste din cauza rasismului, din cauza situației în care m-am trezit: un copil/adolescent de rasă mixtă trăind în Sud de Londra în anii ’60. Dar toate aceste lucruri au dus la nașterea romanului meu Buddha din suburbie și a piesei de teatru My Beautiful Laundrette. Tot ce părea un dezavantaj uluitor în acea perioadă s-a transformat în subiectele mele de scris. Apoi, când aveam 18 ani, am început să lucrez cu Royal Court – un teatru renumit, cu o activitate foarte îndrăzneață, care atingea subiecte ca rasismul, homosexualitatea, subiecte sensibile pentru vremurile acelea.

H.B.: Iar munca inspirată din viața proprie a primit multe premii și o nominalizare la Oscar.
H.K.: Scoți ce e mai bun dintr-un rău primit.

H.B.: Unde și când ați învățat să scrieți?
H.K.: Vin dintr-o familie literară. Mulți dintre unchii mei sunt jurnaliști, iar tatăl meu a visat mult timp să fie scriitor – el a eșuat, dar m-a încurajat pe mine să scriu. Așa că am început să scriu serios de când eram foarte mic pentru că mi-am dorit să ies din suburbia în care trăiam. Visam să plec în Londra, să ajung în cercurile înalte ale literaturii. Visam să fac parte din acele cercuri cândva. Nu am devenit un scriitor de succes pentru o lungă perioadă de timp, dar am început de foarte mic.

H.B.: Și lipsa succesului nu v-a făcut să renunțați la traseu?
H.K.: Niciodată. Îmi amintesc cum mă uitam pe fereastră la școală și mă gândeam: „Aș putea deveni scriitor”. Și când meditam serios la posibilitatea asta, mă simțeam liber, simțeam că acela este numele meu: aveam să fiu scriitor. Numele meu era SCRIITOR.

H.B.: Aveți pe cineva în minte când scrieți sau o faceți doar pentru dumneavoastră?
H.K.: Cred că este foarte important să ai pe cineva în minte când scrii. Să scrii pentru cineva. Nu o fac doar pentru mine – dacă aș face-o doar pentru mine, atunci aș scrie un jurnal, nu un roman. Ca să scrii un film, un roman, o piesă de teatru, o poveste ai obligația să-ți păstrezi cititorul în minte pentru că joci un joc. Faci un joc, apoi îl joci cu cititorul. Tu decizi să îi spui cititorului un lucru acolo, apoi alt lucru dincolo, apoi îl surprinzi dincolo. Regulile, da, sunt ale tale, dar jocul îl joci în doi. Este vital să ai un anume cititor ideal desenat în minte, un cititor care stă cu tine în joc, te stimulează, te face să îți dorești să fii bun în joc.

H.B.: Sunteți scriitor, faceți filme, teatru. Înainte de a scrie, aveți dubii dacă să transpuneți ideea sau energia într-un teatru, un film sau un roman? Vă (răz)gândiți asupra formei?
H.K.: Inițial mă gândesc la idee, la mesaj, la ce vreau să transmit, iar apoi visez. Abia la urmă dau forme – poate fi un roman, un eseu, o piesă de teatru sau un film. Când eram mai tânăr, firește, trebuia să scriu pentru bani. Trebuia să am grijă de familia mea, de cei trei băieți ai mei. Aveam obligația morală și financiară de a fi alături de ei. Fie că scriam filme sau cărți, trebuia să câștig. Ca majoritatea scriitorilor, și eu sunt un artist care trăiește într-o lume comercială. Activăm într-o industrie, avem nevoie de o sursă de venit, de o casă ferită de ploaie. Toți scriitori sunt similari la acest capitol – suntem artiști, dar trăim într-o lume comercială. Iar pentru mine, mai ales la început, a fost important să câștig bani din artă. Voiam să fiu plătit. Oamenii pot spune orice vor despre munca ta, dar faptul că ești plătit pentru acea muncă înseamnă că tu contezi, că munca ta contează. Mereu am vrut să fiu un scriitor profesionist. Nu un scriitor part-time, ci full-time. Niciodată nu mi-am dorit un alt job. În concluzie, a scrie pentru a-ți asigura un venit și a scrie ceea ce vrei tu sunt două lucruri destul de greu de echilibrat. Dar asta a fost intenția mea dintotdeauna: să găsesc echilibrul.

Cel mai recent roman al scriitorului, Nimicul, tocmai a fost tradus în română. La Editura Humanitas Fiction a apărut și Intimitate, una dintre cele mai bune cărți ale lui Kureishi.

H.B.: Și ați reușit.
H.K.: Am reușit și sunt sincer uimit. Acum, la 60 de ani, mă uit înapoi și realizez că mi-am petrecut toată viața fiind scriitor, mi-am câștigat traiul din scris și asta se simte copleșitor. Echilibrul este un punct dificil de atins. Și probabil mult mai dificil de atins acum.

H.B.: Ce scriitori v-au influențat de-a lungul vieții?
H.K.: Am diverse personalități. Uneori îmi place să citesc Proust, alteori citesc thrillere sau George Semensos sau filosofie, politică, sociologie. La Proust revin periodic. La fel cu Cehov și Freud.

H.B.: Ați spus la un moment dat că există două întrebări pe care oricine ar trebui să și le pună la fiecare 10 ani: 1. Cum ar trebui să trăiesc? 2. Cine vreau să fiu? Care au fost ultimele dumneavoastră răspunsuri?
H.K.: Eu sunt un om norocos. Trăiesc din scris. Am scris mereu, scriu și acum și asta este ceea ce îmi doresc să fac și în viitor. Să rămân creativ este singura mea preocupare. Încă vreau să scriu. Sunt real entuziasmat de o idee, de ceea ce fac, de sinapsele din mintea mea, de scenarii. Ce mod incredibil de a-ți petrece viața! Așadar, nu doar o dată la 10 ani, ci zilnic mă întreb: „Ce m-ar face astăzi fericit?” Mereu am același răspuns: „Vreau să mă așez la birou și să scriu.”

H.B.: Cum este viața după o nominalizare la Oscar?
H.K.: Am fost nominalizat la Oscar când eram foarte tânăr: până în 30 de ani. A fost extraordinar să conștientizez că a trăi ca artist nu era doar un vis, ci se întâmpla. Se întâmpla și eram apreciat. Nu eram un scriitor amator, ci mergeam la Oscar și stăteam fix lângă Bette Davis și Dustin Hoffman. Am fost recunoscut de oameni relevanți. Deveneam serios și eram luat în serios.

H.B.: Nimicul este unul dintre cele mai expresive titluri din biblioteca mea.
H.K.: Nimicul este moartea, nimicul este frica, nimicul este iubirea risipită. Uneori, totul este nimic și nimicul este tot. Așa că, mi s-a părut titlul corect. Titlul este foarte important – ca atunci când îi dai un nume copilului tău. Așa îl vei striga toată viața. În plus, când îl botezi, chiar devine real.

H.B.: Și realitatea contează tot mai mult în viața ireală pe care o ducem.
H.K.: [Râde.] Ne creăm realități acolo unde mai putem.

H.B.: Când am citit Nimicul, m-am simțit de parcă mă uitam la un film cu scene bine tăiate și montate, cu o grămadă de indicații scenice. Cum a fost making of-ul pentru cartea asta?
H.K.: Când am scris Nimicul, mă uitam la foarte mult film noir – filme americane în alb și negru, cu o luminozitate redusă, ploaie multă, femei cu buze roșii – și îl citeam pe Georges Simenon. Îmi place Georges Simenon, scrie de parcă te-ai uita la un film – fraze scurte, concise, clare. Și, cum și eu scriu filme și cum aveam toate aceste influențe în minte, am ajuns la Nimicul.

H.B.: Zee, personajul feminin din roman, trăiește în umbra lui Waldo, un bărbat faimos, în vârstă și bolnav. Din când în când, sunt scene în care Zee îi pune o pernă pe față, mimând o crimă. Zee este un fel de criminal care nu ucide. Suntem noi, cu toții, criminali care nu ucid?
H.K.: Este o mare diferență între criminali care omoară și criminali care nu omoară. Cu toții suntem creații ambivalente: iubim foarte, foarte puternic, dar în aceeași măsură urâm foarte, foarte puternic.

H.B.: Uneori aceeași persoană, aceeași situație.
H.K.: Și în același timp. Când ești copil, ai nevoie de mama ta, o iubești, dar sunt și momente când te enervează atât de tare, încât îți vine s-o omori. Când ești părinte, sunt momente când îți vine să-ți strângi copilul de gât, dar bineînțeles că nu o faci și bineînțeles că îți iubești copilul mai presus de orice în lume. Această ambivalență este cu noi în fiecare perioadă a vieții. Iubim și urâm în același timp. Dar probabilitatea de a ajunge să omori în realitate acel om pe care îl iubești rămâne, sperăm cu toții, mică. Însă frica acestei posibilități face parte din orice relație umană. Ambivalența mă interesează în mod particular ca scriitor. Mă incită, mă pune pe gânduri, pentru că noi depindem de alți oameni și sunt contrariat și curios să văd cum se descurcă oamenii în acest blocaj, în această încurcătură, în această dependență. Depindem de oameni pe care uneori ne vine să îi omorăm. Cum ne raportăm la toate aceste schimburi de putere și emoție? Zee, personajul meu, trebuie să aibă grijă de acest om bătrân și bolnav. Eu nu am făcut asta niciodată, dar trebuie să fie foarte dureros și greu.

H.B.: Și poți trece ușor de la criminal care nu ucide la criminal care ucide.
H.K.: Uneori, da. Disperarea te poate aduce până acolo. Să nu uităm că ea mai are și un amant – un hoț, un tâlhar.

H.B.: Da, Eddie. Să știți că nu mi-am dat seama dacă Eddie este rău sau naiv.
H.K.: Amândouă mai degrabă. Gândește-te că are nevoie de o femeie care să îl ajute, o vede pe Zee ca o salvatoare. Putem spune că este rău, dar putem spune și că face totul posibil ca să supraviețuiască.

H.B.: Și ajungem iarăși la ambivalență.
H.K.: Da, ne urmărește toată viața.

H.B.: Waldo, personajul principal din carte, își pierde iubirea: pe Zee. Oamenii pierd oameni, societatea pierde parte din intimitate. Ce urmează? Vom tot continua în a pierde oameni sau îi vom recupera pe parcurs?
H.K.: Nu putem trăi fără oameni, niciun copil nu poate crește singur, fără ajutor. Trăim într-o lume în care avem nevoie de părinți, avem nevoie de prieteni, avem nevoie de adulți. Și când devenim adulți, iar începem să avem nevoie de alți adulți. Trăim mereu cu lupta dintre a fi independent și dorința extrem de mare de a fi iubit, dorit, ajutat, recunoscut. Dorința ca ceilalți să vorbească cu noi și despre noi, dorința ca ceilalți să ne ofere lucruri și experiențe. Fără toate astea, noi suntem Nimicul. Așadar, dorința de a avea intimitate este puternică în noi, dar la fel de puternică este și frica de a deveni intimi: ne este frică să nu fim distruși, să nu fim dezamăgiți, să nu suferim. Deci, această intimitate este și ea greu de definit sau gestionat. Vrem să fim apropiați de alți oameni, dar vrem să și fugim de ei. Și iarăși intrăm în curtea ambivalenței.

H.B.: Unul dintre citate mele preferate din Nimicul este: „Narcisismul e religia noastră. Selfie stick-ul ne e cruce.” Social media ajută foarte multe acest narcisism. Cum vă raportați la religia nouă? V-ați convertit la ea?
H.K.: Copiii mei au crescut în anii ‘90, iar de prin 2000 preocuparea mea supremă a fost să îi protejez de social media. Ei au fost generația cu iphone, ipad, explozii tehnologice. Devenise deprimant pentru mine. A fost tare greu să îi convingem de niște valori și principii. Iar principala valoare pe care ne doream să le-o transmitem avea de-a face cu sociabilitatea, cu conversațiile de calitate, cu discuțiile reale, nu virtuale. Să fii în față cu un om, să fii în fața lui cu toate insecuritățile afișate. Să fiți acolo: voi doi, cu insecuritățile voastre afișate. Abia aceea este realitatea. Când vorbesc cu cineva online mă gândesc: oare ce expresii are acum? Oare spune adevărul sau scrie altceva decât mimica ar zice-o? Oare cum ar vorbi dacă ar fi în fața mea?

H.B.: De aceea ați insistat ca acest Skype să aibă și video?
H.K.: Exact. Pe mine mă interesează legătura personală și intimă. Toată nebunia cu social media ne îndepărtează de viața reală. Și trebuie să avem mare grijă de realitatea noastră.

H.B.: Ați reușit să îi protejați pe copiii dumneavoastră, în cele din urmă, de excesul tehnologiei?
H.K.: Da, sunt sănătoși, au relații, au joburi, și-au păstrat realitatea. Am reușit, dar a fost o adevărată luptă. Ca părinte, e foarte ușor să îți lași copilul într-o cameră cu un playstation. Acel copil va ajunge să se joace ore în șir cu playstation-ul în loc să se joace cu realitatea, în loc să exerseze realitatea. Părinții au obligația să-și aducă mereu copiii din playstation în conversații reale. Să stea lângă oameni reali pentru a fi capabili să pună întrebări reale oamenilor din jur, apoi să își pună întrebări reale lor despre propriile lor vieți.

H.B.: Revenind asupra intimității în literatură: a scrie despre subiecte personale – așa cum dumneavoastră o faceți – nu transformă intimitatea în ceva mult accesibil pentru oricine?
H.K.: Când eram adolescent, realizam cât de izolat eram din pricina rasismului. Trăiam în suburbie cu părinții mei, totul era foarte întunecat pentru mine. Apoi am început să citesc și am realizat că existau scriitori cu care mă identificam. Simțeam că acei scriitori vorbesc cu mine. Așa că, atunci când am început să scriu, am știut că și eu vorbesc cu un public. Comunicam cu alți oameni care aveau niște nevoi. A scrie înseamnă a vorbi despre cele mai intime sentimente, frici, terori. Spui toate aceste lucruri altcuiva. Iar întreg procesul te poate salva din singurătate, din izolare.

H.B.: Totuși, când scrii despre subiecte sensibile, nu spui doar lucruri plăcute despre oamenii din viața ta și uneori se supără. A fost cazul și cu familia dumneavoastră, care v-a reproșat expunerea problemelor personale. Dacă ați avea acum de-ales, ați merge pe aceeași rută?
H.K.: Da, da, da. Dacă ești scriitor, trebuie să fii curajos. Dacă ești scriitor, trebuie să spui ce ai de spus și asta este foarte greu de dus uneori pentru cei expuși. Când scrii o carte, nu știi dacă ea va fi iubită, urâtă, plăcută de soție, soră, mamă, dar tu ești artist, iar artiștii cu asta se ocupă: lasă arta să își facă treaba. Mereu va fi ceva șocant în arta de calitate. Arta trebuie să fie șocantă, trebuie să fie personală, trebuie să fie intimă. Și trebuie să te scoți pe tine în față. Altfel, nu trebuie să fii artist. Dacă nu ești dispus să te sacrifici, nu trebuie să fii artist.

H.B.: Și niciodată nu ați simțit că v-ați furat viața personală?
H.K.: Nu, chiar deloc. Dacă nu vorbești este mai rău. Tăcerea este mult mai rea. Dacă vorbești cu alți oameni îți asumi un risc – riști să fii iubit sau urât, dar măcar ai zis ce aveai de zis și ești împăcat cu asta. Dacă taci, însă.

H.B.: Dacă taci?
H.K.: Este mult mai rău.

H.B.: Cu sau fără tăcere, cu sau fără intimitate: ce este fericirea pentru dumneavoastră în prezent?
H.K.: Fericirea este libertate.

H.B.: Și libertatea ce presupune?
H.K.: Să fac ce îmi place să fac cu oamenii care îmi plac. Să muncesc, să îmi văd copiii, soția, să locuiesc în Londra, orașul unde îmi doresc să trăiesc și în cartierul ales, nu primit. Sunt fericit și liber când iubesc ceea ce fac alături de cei pe care îi iubesc.

Articol apărut în numărul de aprilie al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “5 propuneri de lectură pentru februarie”!

Foto: Guliver/Getty Images, Interviu realizat de Raisa Beicu

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here