Care ne sunt muzele? O conversatie cu scriitoarea Jessie Burton

0

Bestseller New York Times, nominalizat pe lista scurta la British Book Awards Fiction Book of the Year 2016 si tradus in peste 30 de tari – sunt cateva dintre marcile succesului celui de-al doilea roman publicat de Jessie Burton.

Muza imbina doua fire narative. Primul se desfasoara in Spania anilor ’30, unde Olive  picteaza in secret lucrari exceptionale ce sunt vandute apoi ca fiind realizate de un artist barbat, Isaac, de care ea e indragostita. Al doilea se axeaza pe Odelle, o tanara imigranta in Londra anilor ’60, care refuza dragostea pentru a-si implini visul de a deveni scriitoare.

Cele doua fire narative se intrepatrund din ce in ce mai mult pe parcursul romanului, pe masura ce aflam care a fost destinul lui Olive si al oamenilor din jurul ei in timpul Razboiului Civil din Spania, ce s-a intamplat cu picturile ei si ce legatura exista intre acestea si Odelle, scriitoarea aspiranta care, pentru a supravietui in Londra, isi ia un job marunt la o galerie de arta.

Jessie Burton dozeaza perfect suspansul, ne transporta in alte spatii geografice si in alte epoci (un exercitiu reusit de escapism!) si, in acelasi timp, abordeaza teme inca actuale: creativitatea feminina, relatia dintre identitatea (inclusiv genul) autorului si receptarea operei sale, dinamica dintre viata personala si cea profesionala.

Harper’s BAZAAR: Exista multe asemanari intre protagonistele tale, Olive si Odelle, in ceea ce priveste ambitiile lor creative si faptul ca picturile sau scrierile lor sunt percepute ca fiind munca unor barbati (deliberat in primul caz si din greseala in cel de-al doilea). Dar in timp ce Olive vine dintr-o familie bogata, de albi, Odelle este o imigranta din Caraibe care, la Londra, este judecata dupa culoarea pielii. De ce ai ales aceasta abordare pentru personajul lui Odelle?

Jessie Burton: Odelle este din Trinidad, o tara care a avut legaturi coloniale directe cu Londra si Anglia. Am stiut de la bun inceput ca ea nu va fi o femeie alba, dar nu am facut aceasta alegere ca sa augmentez personajul sau sa fiu inclusive in mod superficial. Ma intereseaza de ceva vreme politicile si comportamentul britanicilor in Indiile de Vest incepand cu perioada sclaviei, precum si repercusiunile lor de-a lungul secolului al XX-lea. Copilaria lui Odelle in Imperiul Britanic al anilor ’40 este un rezultat direct al mostenirii lasate de colonialism si sclavie. Odelle a fost crescuta sa vorbeasca si sa gandeasca aproape mai englezeste decat englezii. E o „imigranta” in Anglia, dar stie engleza mai bine decat stiu cei nascuti aici, pentru ca ea chiar a citit piesele lui Shakespeare si poeziile lui Tennyson. Vorbeste engleza Reginei si are toate semnele distinctive ale asa-zisei identitati englezesti, cu o singura exceptie: culoarea pielii. Pentru mine, radacinile ei in Trinidad se dizolva in maturitatea ei ca femeie, in faptul ca se indragosteste, in frica ei de dragoste, in ambitia de a scrie – nu o vad doar prin prisma rasei, ci m-am straduit sa creez un personaj feminin aflat la intersectia tuturor acestor puncte. Dar, fireste, ea este expusa rasismului, la nivel micro si macro, ceea ce nu i s-ar intampla unei femei albe.

H.B.: Cu relatia dintre Olive si Isaac, iubitul ei, intorci pe dos stereotipul artistului si al muzei sale: in romanul tau, artistul e femeie, iar muza e barbat. Totusi, dragostea alimenteaza procesul de creatie al lui Olive. Crezi in dragoste ca muza suprema?

J.B.: Cu siguranta cred ca-i un instrument eficient. Si am vrut sa subliniez ca femeile nu sunt obiecte pasive in acest proces, ci au dorinte si impulsuri. Dar dragostea ca muza inseamna multe lucruri: poti sa fi inspirat de lipsa dragostei, de dorinta de a iubi, de pierderea dragostei, de experienta de a fi indragostit, de refuzul dragostei. Nu e niciodata „dragostea” in sine, ci cum te raportezi la ea. Eu, una, simt ca „dragostea”, in toata varietatea ei enorma, hraneste aproape tot ceea ce facem.

„Visez uneori sa dispar, dar trebuie sa traiesti in aceasta lume ca sa poti scrie despre ea.”

H.B.: E ceva pe care te bazezi pentru inspiratie?

J.B.: Ca scriitoare, cel mai bun lucru pe care-l pot face pentru inspiratie e deopotriva sa traiesc in lume si sa ma extrag din ea, pe rand. Trebuie sa fii si in mijlocul actiunii, si pe margini, privind-o. In timp ce citesti, te plimbi, privesti, mananci, vorbesti – niciodata nu stii unde si cand va veni inspiratia. Dar trebuie sa fii mereu in alerta si pregatit pentru momentul in care va veni. Nu vine pur si simplu!

H.B.: Olive vrea sa poata lucra independent de Isaac si de orice alt factor in afara impulsului sau creativ. Iar Odelle reuseste sa faca exact asta. Crezi ca acesta-i echivalentul maturizarii pentru o artista sau o scriitoare?

J.B.: Olive are noroc, pentru ca-i bogata. E si foarte idealista, dorind sa lucreze intr-o bula proprie si sa-i ignore pe ceilalti. Odelle, in schimb, e devotata telului ei intr-un mod feroce, ceea ce-i admirabil, dar ea refuza dragostea pentru a scrie, iar eu pun sub semnul intrebarii intelepciunea acestei decizii. Cred ca majoritatea artistilor ajung sa-si dea seama ca trebuie sa faca aliante nelinistitoare cu lumea – in privinta aspectului comercial sau a celorlalti oameni din viata lor sau a lipsei de anonimitate. Singura maturizare pe care o inteleg pana la capat este sa stii ca trebuie sa lucrezi si ca, in acelasi timp, alte lucruri iti vor solicita atentia, pentru ca altminteri nu ai duce o viata implinita. Viata alimenteaza munca.

H.B.: Cum te-ai acomodat tu insati cu succesul?

J.B.: N-a fost intotdeauna usor. Nu ma asteptam sa am succes si cu siguranta nu la nivelul la care s-a intamplat. Si tocmai pentru ca in esenta a fost un lucru atat de frumos sa am succes, era lipsit de sens sa ma simt pierduta. Cand ti se da ocazia sa-ti traiesti visul, iti dai seama ca nimic nu te putea pregati pentru asta. Dar treptat iti amintesti sa te intorci la lucrurile care conteaza cel mai mult pentru tine si sa le folosesti ca ancore. Restul e doar zgomot.

„Dragostea ca muza inseamna multe lucruri: poti sa fi inspirat de lipsa dragostei, de dorinta de a iubi, de pierderea dragostei, de experienta de a fi indragostit, de refuzul dragostei.”

H.B.: Romanul tau abordeaza si tema influentei pe care o are asupra unei picturi sau scrieri cunoasterea identitatii autorului ori a contextului care inconjoara respectiva opera. Cum ai resimtit interesul cititorilor fata de tine ca autoare de bestselleruri? Crezi ca e posibil astazi ca scriitorii sau artistii sa-si tina ascunsa identitatea? Eforturile Elenei Ferrante, de pilda, au esuat.

J.B.: Imi iubesc cititorii. Sunt cei mai generosi si mai implicati cititori la care un scriitor poate spera. Cand ma contacteaza pe social media sau imi scriu scrisori, sunt intotdeauna uimita si incantata. Imi place sa aflu cum cartea i-a influentat sau le-a imbunatatit starea de spirit si imi place sa fiu surprinsa de diferitele lor interpretari. Uneori ma simt nedemna de laudele si de interesul cititorilor, pentru ca sunt doar un om cu defecte care se straduieste sa-si faca treaba cat mai bine cu putinta, ca oricine altcineva. Sunt zile in care imi doresc ca romanele sa fie suficiente, sa nu fie nevoie sa le reprezint odata ce le-am scris. Scriu pentru ca nu am raspunsuri, nu pentru ca am! Desi sunt prezenta in cartile mele, faptul ca un strain imi citeste romanul si incorporeaza personajele si povestea in viata sa ar trebui, teoretic, sa ma excluda pe mine din ea. Dar asta nu se intampla mereu. In general, scriitorii sunt mai vizibili zilele astea decat erau inainte (ca urmare a social media s.a.m.d.), ceea ce da nastere acestei fuziuni intre identitatea scriitorului si identitatea cartii. In plus, publicul e saturat – sunt atatea carti, filme, productii TV, incat trebuie sa faci mai mult ca sa fii remarcat. Vreau ca oamenii sa-mi citeasca romanele, prin urmare presupun ca sunt pregatita sa fiu in spatiul public. Dar exista un pret pentru asta, pentru ca atunci cand sunt ocupata sa vorbesc despre scris, nu scriu. Visez uneori sa dispar, dar, asa cum spuneam mai devreme, trebuie sa traiesti in aceasta lume ca sa poti scrie despre ea.

Jessie Burton are 36 de ani si traieste la Londra. A publicat proza scurta in reviste precum Harper’s BAZAAR, iar in 2014 i-a aparut romanul Miniaturistul (The Miniaturist), care s-a vandut in peste 1 milion de exemplare si tocmai a fost ecranizat de BBC One – primele episoade au fost difuzate de Craciun.

Cititi si: „Literatura la feminin: Interviu cu Ioana Nicolaie”!

Foto: Guiliver/Getty Images, prin amabilitatea Editurii Humanitas Fiction

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here