O mie si una de nopti intr-o saptamana la Beirut

0
230
vacanta in Beirut Raluca Feher

Pentru Raluca Feher, fabulosul oras de pe malul Mediteranei isi dezvaluie stralucirea legendara si farmecul hedonist.

Beirut este chintesenta spiritului mediteranean. Asaza in fata ta un platouas imposibil de refuzat de senzatii. Lumina mieroasa de vara si promisiunea unei zile care nu se mai termina, mirosul narghilelelor cu aroma de mar din care trag barbati cu ochi negri cu care ai vrea sa fugi in munti, salate de rodii dulci si zemoase si vinuri rosii racoroase, galerii si magazine de arta crescute in blocuri cu design scandinav, muzica berberilor, tamburine si fluiere si imposibila rupere de petrecerile noptii. Am ajuns in Beirut dupa ani de zile de cand imi doream sa-l vizitez, intarziata de precaritatea situatiei din zona, Siria, refugiati, ISIS, Israel, Hezbollah. Din cand in cand Tarom are oferte la preturi civilizate. Am prins una si dusa am fost.

O chinezoiaca, un canadian si o americanca din Boston se opresc in fata vanzatorilor de nimicuri inviorati brusc de sosirea autocarului cu turisti. Sunt momiti cu palarii, keffieh-uri. „Nu, nu.” Atunci poate tricourile astea superbe, galben-verde. Canadianul e agatat ca un crap mare de pescarul batran care ii flutura tricoul in culorile Braziliei. Incearca o negociere. Batranul e darz, a mancat pe paine canadieni d-astia tineri, vreo sapte doar la micul dejun. Canadianul pleaca fericit cu tricoul si afla peste trei metri de la o Magdalena ingrozita ca tocmai a dat 15 parai Hezbollahului. Acum desluseste si el din desen mana ridicata impingand catre cer o mitraliera. Clar nu e o figura de samba, desi el asa a crezut, doar ghida Magdalena ne-a spus pe drum ca sunt mai multi libanezi in Brazilia decat in Liban. Facea sens sa vanda tricouri galben-verzi, ca al lui Pele, aici in poarta ruinelor de la Baalbek.

vacanta in Beirut Raluca Feher

Pentru o minune a lumii atat de spectaculoasa ca Baalbekul, cu al sau colosal templu al lui Jupiter trimitand coloane uriase catre cer, alaturi de miraculosul templu al lui Bacchus, croit in piatra galben-unt, gigantic si in acelasi timp delicat decorat, numarul turistilor care se plimba prin tortul ruinelor canaanite, grecesti, romane si crestin medievale este foarte mic. E normal.

De aici sunt 60 de kilometri pana la Damasc, cinci ore de galop pe cal. Siria este peste munticelul asta si, cu toate astea, razboiul este la 1.000 de ani distanta. Iti amintesc de el cele cateva checkpoint-uri militare care insira drumul. Par niste microtabere de relaxare pentru soldatii libanezi care le populeaza. Fumeaza, motaie, baga un joc de table, nu au nimic din prezenta amenintatoare a militarilor israelieni pe care i-am vazut in urma cu doua saptamani in Bethleem.

„Serile pline cu petreceri, narghile, beri si sticle de vin, femei pe tocuri, cu parul in vant, si servitoare plimband caini intre blocuri construite de arhitecti celebri par ireale.”

Pe strazile din centrul Beirutului, zig-zagand printre Mertzuri si BMW-uri, Ferrari si Rolls-uri, doar turistii sunt pietoni. Turistii si servitoarele filipineze, imbracate in uniforme ca sa nu care cumva sa crezi ca sunt altceva, scotand la plimbare caini japonezi cu blana portocalie, rupti de caldura. Pietoni sunt si paznicii cu livrea ai blocurilor construite de Norman Foster, Zaha Hadid si Renzo Piano, unde cel mai umil apartament poate fi cumparat cu patru milioane de dolari. De unde vin atatia bani? Cine sunt oamenii care locuiesc in apartamentele astea? Sunt ei refugiati economici sau politici? Sunt investitori sau urmariti international? Vin ei din Siria sau Afganistan, din Irak, Iordania, Egipt, Arabia Saudita sau sunt vestici, americani si francezi, nemti, rusi, italieni sau englezi? Nu cunosc pe nimeni care sa-mi raspunda la intrebarea asta. Dar taximetristii si chelnerii si vanzatoarele si receptionerele confirma: Beirut a devenit Monaco sau Las Vegas, o insula a viciului intr-o mare de absolutism religios, inconjurata de o Mediterana amoral-nepasatoare, o Sirie sfasiata de razboi, o Turcie autoritariana si un Israel paranoic-militarist. Cartierului Mar Mikhael i se rupe de geopolitica, conflicte, Hezbollah si Palestina. E iazul cosmopolit al vietii culturale si de noapte al orasului, locul in care leul si gazela, zebra, rinocerul si ghepardul vin sa se adape impreuna intr-un ceasefire vesnic. Strada Armenia bubuie de muzica. Baruri, bistrouri, cluburi si galerii de arta vietuiesc umar langa umar. Cocktailuri si fotografii, grafica si latte-uri, copii si caini plimbandu-se printre stalurile care vand alune cu cardamon si prajiturele diafane, in timp ce muzica tribala iese de sub palmele unor rastamani care lovesc in transa tobele.

Doua strazi mai jos, in libraria Papercup e racoare si pustiu. Carti si reviste in araba si franceza aliniaza rafturile. „Engleza aveti?” „Doar astea.” Una este o colectie de fotografii din timpul razboiului, alta este o revista facuta cu banii olandezilor, in care artisti din Beirut isi prezinta orasul cu o ironie iute. Avem, de exemplu, un traseu turistic care poate urma atentatele care au ucis lideri politici ai Libanului. Cumpar revistele. Incerc sa schimb trei vorbe cu librareasa, nu se lasa prinsa in navodul discutiilor. Nu stii niciodata cine sunt oamenii care spun vorbe mari sau intrebari alunecoase. Mai bine taci. Simti un oarecare fior de paranoia care strabate mai ales generatia tanara. Prea des a fost pacalita: vino cu nenea in parcare, ca iti da nenea ciocolata. Sunt suspiciosi, mult mai tare decat batranii.

Aproape complet distrus in timpul razboiului, Beirutul e refacut de la zero, un urias santier in care se spala bani, se fac bani, se nasc averi, se construiesc puteri. Atat de multi bani par sa se miste aici, incat iti spui ca e imposibil ca locul asta sa mai aiba parte de un razboi. E prea mult de pierdut, sunt prea multi care ar pierde si prea importanti. Cine ar vrea sa bombardeze Monaco sau Vegas?

vacanta in Beirut Raluca Feher

In spatele cladirii dantelate a hotelului Phoenicia este cadavrul erect al lui Holiday Inn. Distrus complet in timpul bataliei hotelurilor din 1975, Holiday Inn este un monument accidental care refuza sa dispara. Prin gavanele negre ale geamurilor priveste direct spre St. George Hotel, o alta victima a aceleiasi batalii, si el o pata pe obrazul glamorous al golfului Zaitunay.

Aici il intalnesc pe Marwan. Acum e sofer de Uber, dar inainte era ofiter al armatei libaneze. Luam masa la restaurantul Babel Bay. Sunt 43 de chelneri pe metrul patrat, se invart in jurul nostru, asezand farfuriute, aducand, mutand, stergand, indreptand. Mancarea e incredibila. Pestele se topeste pe limba ca un fulg si crevetii au gust de paradis cu putin coriandru tocat peste. Ai murit si ai inviat.

In loc sa ne vedem de masa, de vinul de Ksara, de arak sau narghilea, ne apucam sa vorbim despre Hezbollah. Ii spun ca am fost la Baalbek si ca am vazut localnicii care vindeau tricourile galben-verzi, cu scris indescifrabil arabesc si conturul unei mitraliere tinute de o mana erecta, unor turisti care credeau ca Hezbollah e o echipa de fotbal braziliana. Cum o sa fie daca turistul canadian o sa apara imbracat in tricoul asta dragut, cu grafica nouazecista, la frontiera Israelului? „Ce zici, Marwan, evreii or sa rada la o gluma ca asta?” Marwan zice ca Israel nu are simtul umorului, dar are arme. Si, dupa Israel, in topul celor mai dotate armate din regiune nu vine Iordania sau Palestina sau Liban. Pe locul doi este Hezbollah, partidul lui Dumnezeu. In afara de aviatie, au de toate. Tancuri, rachete, tot.

vacanta in Beirut Raluca Feher

Si de unde le au? „Din Israel. Pentru ca Hezbollah si Israel sunt unul si acelasi lucru.”
Ma inec, Marwan urmareste efectul sutului pe care l-a dat in mingiuca siliconata a creierului meu. L-a proiectat de peretele cutiei craniene si acum curge incet:
„Cum a-di-caaaaa?”
„Gandeste-te. Israel s-au retras si le-a lasat lor sudul Libanului in 2000. Ei practic tin granita Israelului. Totul este o fatada, tot circul asta cu batalia dintre bine si rau. Sunt toti impreuna, sauditi, sirieni, iranieni, israelieni, palestinieni si egipteni. Dar mai cu seama sunt americani.”
„Si rusi, sa nu uitam falanga prostituatelor rusoaice care actioneaza in Liban.”
Mawar se uita cu luare aminte la mine incercand sa ghiceasca daca glumesc.
„Aaaaaa, am inteles. Nu, rusii nu o sa ajunga aici. Nu e baza NATO, dar e baza CIA. Cea mai puternica din regiune. Sunt 83 de spioni pe centimetrul patrat. Rusii nu au nici o sansa.”
Pa-Ra-No-Ia.

„Un basm cu printi, comori si tinerete fara batranete care, asezat langa turbulentele regiunii, nu face decat sa iti spuna si mai tare ca nu trebuie sa iti bati capul sa intelegi. Trebuie sa te bucuri si sa traiesti clipa. Asa cum o fac libanezii. Caci intotdeauna maine va fi mai rau.”

vacanta in Beirut Raluca Feher

Zaituna Bay straluceste in noaptea calda. E plin de iahturi, sunt cel putin 80, umplu golful pe sase randuri, ca dintii gura unui rechin.
Ma gandesc: or exista iahturi capcana? Iahturi care sa faca bum spulberand paharele de prosecco din mainile turistilor americani de la CIA care aliniaza terasele? Cred totusi ca epoca marilor atentate s-a incheiat odata cu asasinarea primului ministru Rafik Hariri in 2005. Uite aici, pe malul Mediteranei, limuzina lui blindata a bubuit lasand un crater gigant, atat de mare, incat orice supravietuitor al razboiului care a vazut efectele unei masini capcana stie ca nu a fost ucis de o bomba pusa in bolid de sirieni. Nu, zice Antoine, Israel a trimis un proiectil dintr-un avion militar si gata. Atunci s-a terminat pentru o vreme cu investitiile, banii nu au mai curs din Arabia Saudita si nici sirienii nu au mai venit si acum, desi vin, desi sunt doua milioane in Liban, sunt doar saraci care muncesc pe jumate din ce munceste un libanez obisnuit.
Antoine este patron de restaurant. Desi deplange vremea lui Hariri, nu o duce deloc rau.
Barurile sunt pline, in ciuda preturilor uriase. O bere este 5 dolari, un pahar de vin Ksara, din struguri parguiti de soarele vaii Bekaa, este si el tot 5 dolari. Se bea arak, un soi de ouzo grecesc sau pernod frantuzesc, se bea whisky si bere, dar nu se serveste alcool daca esti pe Corniche, esplanada de la malul marii din zona musulmana. Acolo sunt fete parfumate ascunse sub hijab si pescari tragand cu sete din narghilele cu miros de mar. Acolo se bea ceai si jelab si cafea si peste sutele de barbati in lycra, iesiti sa alerge cate trei si cate sapte, in cete transpirate, curge din boxele atasate micului minaret cantarea melancolica a muezinului.
Se claxoneaza salbatic, dar calm. Sunt taximetristii pro-activi, care te vad, iti dau semnal, fluturi degetul: nu, multumesc. Un batranel zice milos cand ma vede pe jos, incercand sa ma strecor printre masini: „Stai prost cu banii, nu-i asa?” Nu au mai vazut pe jos decat familii de refugiati sirieni. Aici nu te plimbi, doar din parcare pana in carciuma. De fapt, nici asta, caci cele mai multe restaurante si baruri au valet parking, ca in America. Si apoi taxiurile sunt atat de ieftine, de ce ai vrea sa te ratacesti la Hezbollah in cartier? E periculos? Nu neaparat, dar simti ca nu esti bine-venit. Pe strada nimeni nu zambeste. Blocurile sunt mai dese, privirile mai incruntate, peste tot flutura steagul galben-verde, cel de pe tricoul cumparat de canadian la Baalbek. Femeile arata ca niste matriosti, au mijlocul rotund si capete de popica, se leagana in drumul dintre aprozar si casa. Copii nu sunt aici si toti barbatii au barbi si cei tineri au barbi mai scurte, care totusi flutura atunci cand, calare pe scutere, tasnesc dintre masini taindu-ti calea. Cartierul nu e mare, dar mi se pare lung, caci e greu sa treci printr-un culoar de oameni incrancenati, care te turtesc cu reprosuri nerostite. Si imediat dupa, izbucnesti in Achrafieh. Batrane cochete in balcoane cu feronerie dantelata si, in spate, blocuri facute de designeri suedezi, cu lemn si piatra mata si copaci crescand perpendicular pe gravitatie. Librarii-cafenea cu sucuri si reviste care te invata rezistenta prin cultura si magazine elegante unde consumul de obiecte de cel putin 5.000 de dolari este singurul tratament impotriva psihozelor de care sufera tot beirutianul. Caci toti, chiar si astia nascuti acum trei ani, sunt traumatizati de razboi. Nu vor sa vorbeasca despre el, nu vor sa si-l aminteasca. Nu e razboiul nostru, nu a fost razboiul nostru. 
15 ani de murit degeaba.
E atat de mult de recuperat. Muzica, dans, festivaluri, rujuri, blugi stramti, pantofi cu toc cui, fuste scurte, chirurgie estetica, Jamiraquai, Shakira, ciacaracacichicia, arak, bikini, sampanie.

vacanta in Beirut Raluca Feher

Merg nu o data, ci de doua ori consecutiv la Em Sherif. Sunt numai chelneri barbati, te poftesc la mese rotunde pe care incep sa apara, fara sa fi comandat ceva, fatush, tabule, babaganuj, mutabal, dovlecel umplut, carne de vita cruda, sambusek, rasasfur, creveti si peste cu ghimbir, labneh si sarmale si o salata de fasole cu usturoi, apoi frigarui de pui. Sunt 37 de castronase pe masa si doua pahare de vin si un baiat cu salvari negri aduce cafele libaneze cu aroma de cardamon si o narghilea care sa ne ajute sa digeram acest ultim festin inainte sa ne retragem in Himalaya, unde ne vom hrani cu prana. Femeile din restaurant sunt fine, au o eleganta aristocratica. Sigur nu au gustat vreodata salam cu soia. Isi plimba dezinvolt printre mese trupurile zvelte invelite in haine de sute de euro, ignorand turistul barbar neinvatat cu pantagruelica desfasurare de forte. Dupa trei ore iesim plini. Dar vii.

vacanta in Beirut Raluca Feher

Doua blonde siliconate fumeaza langa Green Line. Au buzele atat de umflate, incat barbiile par retrase. Sunt catarate pe platforme de zece centimetri, au strasuri peste tot, ca si cum s-au tavalit in sticla pisata a geamului unui automobil. Sunt fosile vii, acesti pesti coelacanthi, ramase din cretacicul in care prostituatele romance dominau solul Libanului. Au fost inlocuite de rusoaice. E plin de rusoaice, dar lui Marwan ii e dor de romance. Diego e de acord cu el. „Unde sunt romancele? Sa vina romancele.” E argentinian din familie libaneza. Ai lui au vrut sa-l insoare la Buenos Aires, a fugit in Beirut. Are un bar din care iese din trei in trei minute sa le dea rontanele copiilor sirieni care cersesc intre mese. Unul vinde trandafiri, altul guma, altul bratari de cauciuc. Un baietel imi face semn cu degetul, ma cheama aproape, secretos, ma aplec si el ma pupa cast pe obraz. Se retrage abrupt si imi cere trei dolari pentru falsa manifestare de iubire. Ii dau. 600.000 de palestinieni traiesc in Liban. Si doua milioane de refugiati sirieni. Unii sunt in corturi in valea Bekaa, altii vand servetele in intersectii. Unii sunt medici si s-au angajat pe jumate din salariul unui libanez, altii sunt profesori si s-au angajat pe un sfert din salariul unui libanez. Libanezii sunt ingrijorati, dar viata merge inainte.

Porumbei se strang in Place de l`Etoile, sunt multi, multi, 70-80, si doar doi copii le impart firmituri. Arata ca un grup de refugiati, porumbeii, bulucindu-se la mana sauditilor sau la mana iranienilor. E pace.

Articol aparut in numarul de septembrie al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Efectul Sri Lanka si 10 lucruri de aflat inainte de o vacanta acolo”!

Foto: Guliver/ Getty Images, Thinkstock

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here