Arta românească, aici și acum. Despre asumare cu Otilia Boeru

0
Arta aici și acum - Otilia Boeru

Întotdeauna, noi, românii, am privit spre Occident, chiar și atunci când ni se spunea că lumina vine de la răsărit. Indiferent de reperele dictate în totalitarism, a existat mereu acea forță centripetă care și-a exercitat puterea și care a atras spre centru tot ce era periferic. Cultural, noi am gravitat în mod constant în jurul marilor poli europeni: Paris, Londra, Berlin, ne-a declara Otilia Boeru.

Otilia Boeru este artist plastic, a absolvit Facultatea de Arte Decorative și Design din cadrul Universității Naționale de Arte din București, cu o specializare în Arte textile și Design textil. Deține o diplomă de Master în Arte Vizuale și una de Doctorat în Arte plastice și decorative, obținute în cadrul aceleiași universități. În prezent, este cadru didactic la Universitatea Națională de Arte din București, iar din această poziâție este preocupată de observarea modalităților prin care elementul de noutate își face prezența în demersul artistic actual.

Otilia Boeru: „Îmi amintesc de anii de școlarizare în cadrul sistemului educațional artistic românesc, de la sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000, când principalul nostru subiect de cercetare individuală, în afara orelor de curs, era arta occidentală, inclusiv cea americană. Cumpăram orice apărea pe acest subiect, storceam internetul de orice informație disponibilă legată de artă, ne strângeam banii de bursă pentru cursuri de limbi străine, întocmeam dosare pentru acele iluzorii studii în străinătate oferite de Ministerul Educației, sau gândeam strategii de ieșit afară (încă era nevoie de viză pentru călătorii în Vest). Bineînțeles, mai erau reprezentanțele centrelor culturale străine, precum Institutul Goethe, Institutul Schiller, Institutul Francez etc., sau Centrul Internațional de Artă Contemporană (CIAC), spre care eram direcționați, dar de la care, ne-am dat seama repede, primeam o informație la mâna a doua, răstălmăcită de generațiile „mature” care ajunseseră înaintea noastră acolo.

Citește și: Arta liberă a ultimilor 30 de ani

După primii ani de facultate, am descoperit o nouă sursă de cunoaștere care ne făcea să ne simțim integrați într-o lume mai mare și care a început să fie din ce în ce mai importantă. Aceasta a fost provocată de discuțiile de atelier și în urma relatărilor profesoarei Olga Birman-Sabău ale incursiunilor sale culturale în spațiul vest-european. Mi-au rămas în minte analogiile pe care le făcea între ideile noastre, timid exprimate, și subiectele sau conceptele unor manifestări artistice și expoziții prezentate în marile centre expoziționale occidentale. Așa am început să înțeleg și să accept existența acelui Spirit Absolut (dezvoltat în scrierile lui Hegel), mai întâi, prin intuirea unei forme de cunoaștere universală, la care toți putem avea acces și la care ne putem ancora, indiferent de limba pe care o vorbim sau locul în care ne aflăm. Din acel punct, am realizat că, până la interacțiunea cu alte culturi, mai am de lucru aici. M-am întors spre mine și m-am concentrat pe construirea și curățarea acelor canale de conectare.

Acum, lucrurile stau cu totul altfel: afară nu mai este atât de departe și nici nu ne mai pare străin, studenții beneficiază de burse de studiu Erasmus, avem una dintre cele mai bune conexiuni la internet, ceea ce ne face să ajungem printre primii la informația care ne interesează, să fim la curent cu evenimentele sociale, politice, economice și culturale din întreaga lume, avem opinii critice despre ce se întâmplă la mii de kilometri și ne implicăm în cauze sociale importante, chiar dacă nu suntem direct afectați. Și totuși, încă mai persistă în percepția noastră binomul comparativ aici – afară. Ce rol mai are el într-o cultură globală, unde internetul anulează distanțele geografice și rescrie harta centrelor de influență culturală? Sau unde arta post-internet (arta făcută după consumul de internet, așa cum preciza Marisa Orlson, artista care a lansat termenul) face din rețeaua digitală locul de desfășurare a procesului de creație, mijlocul de producție, calea de diseminare și forma de receptare, totul printr-o redefinire valorică între „virtual” și „material”? Mai contează aici-ul material? Cum îl definim, cum îi precizăm limitele? Care este mai important pentru noi, aici – spațiu material sau aici – spațiu virtual?

Aici poate fi exprimat printr-o aliniere la un sistem de valori comun, la împărtășirea unor realități sociale, politice sau economice. În aici, se pot naște reacții creative la presiuni ale prezentului (acum). În lumea digitală, aici nu mai are conturul unui stat, amprenta unei identități naționale sau delimitări geografice. Aici poate fi înțeles ca un apel la prezență și asumare.

Deschiderea granițelor la sfârșitul anilor 2000 a favorizat interacțiunea culturală și a intensificat comunicarea, mai întâi cu acele zone-reper din lumea occidentală, de la care se aștepta, deopotrivă, iluminare și recunoaștere. În timp, s-a dezvoltat un tip de percepere mai nuanțată a ceea ce era în afara noastră, am început să privim în jur la vecinii noștri, să identificăm puncte comune și direcții progresiste. Dialogul cu alte culturi și colaborarea pe bază de proiecte a determinat o detașare de realitatea în care ne aflam, am ieșit din proces și ne-am privit demersul creativ din exterior, analizându-l. Atitudinea critică a devenit, astfel, un instrument de lucru al artistului-cercetător, iar atenția lui s-a întors, din nou, înspre interior, la realitatea lui specifică, pentru a căuta particularul, ceea ce-i dă unicitate în cadrul unui discurs universal, globalizant. S-a realizat că doar privind spre exterior, asimilând tot ceea ce este validat de marile culturi, nu este o soluție pentru a avansa, ci mai degrabă un complex care blochează. În plus, pe scena artistică internațională s-a manifestat în ultima perioadă o tendință de aducere în lumină a zonelor culturale considerate nu demult marginale, aflate în minoritate, discriminate din diverse motive.

Citește și: Artă anti-plastic

Această tendință ne face martorii unor descoperiri spectaculoase, care ne îmbată cu entuziasmul exploratorilor de altădată. Aflăm de artiști care ies din umbră cu opere valoroase, admirăm tenacitatea și devotamentul pentru crezul lor artistic, dar experimentăm și o stare de neliniște și de îndoială față de criteriile de evaluare și validare din lumea artei. Cum se face că o artistă precum Carmen Herrera nu a fost observată până la vâr-sta de 89 de ani, în condițiile în care s-a aflat, fizic, dar și prin activitatea sa, în chiar epicentrul cultural american și una dintre capitalele artistice occidentale, New York? Sau ce reacție să avem față de fabuloasa descoperire a operei „de sertar” a Hilmei af Klint, artistă suedeză care a activat la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea și care a dezvoltat un tip de artă care puncta cea mai avangardistă tendință a timpului său în așa măsură, încât nu era nimeni la acea dată calificat să înregistreze progresul ei, rămânându-i să precizeze în testamentul său, cu luciditate și asumare, ca opera sa să fie adusă la cunoștința publicului după douăzeci de ani de la moartea sa (1944)?! Abia după mai bine de patruzeci de ani lucrările sale au început să fie promovate, prima expoziție internațională având loc în 1985, la Los Angeles.

Din aceste exemple se detașează loialitatea autorului față de vocea lui interioară, primatul autenticității înaintea succesului. Niciuna dintre artiste nu și-a trădat propria viziune, găsind căi alternative pentru a supraviețui și a face posibilă desfășurarea activității de creație și cercetare artistică. Amândouă au fost artiste ale timpului lor, trăind cu intensitate clipa prezentă, iar prin aceasta construind o operă cu valabilitate nelimitată. 

Nu există proces autentic de creație fără risc. Artistul este conștient de acest lucru, o simte pe propria piele, îi afectează însuși statutul. Atunci când lucrează în anonimat, nedepistat de curatori, galeriști, critici, care este cartea lui de vizită în fața celorlalți? Cum relaționează el cu ceilalți din jur? Este considerat un contribuitor la dezvoltarea comunității? Ceilalți participă și își asumă potențialitatea demersului progresist al artistului? Știu ei să folosească viziunea și spiritul avangardist al artistului pentru sondarea viitorului?

Citește și: Artists in Progress

Toate aceste întrebări ne îndreaptă spre identificarea consumatorilor de artă, cei curioși, deschiși, care privesc și știu să extragă ceva din asta. Cine sunt ei? Oricine. Toți cei care caută ieșiri din liniaritatea vieții, care vor să expandeze realitatea, adăugându-i mai multe niveluri de percepție. Un prim pas pentru aceștia este să observe, să identifice în comunitățile lor acele breșe ale rutinei: oameni, atitudini, evenimente, imagini. Să meargă spre direcțiile care-i intrigă și să evite pe cele care creează confort. Viața este prea scurtă pentru a se complace în ceea ce știu deja! Dacă ceva – în acest caz, un act artistic, fie el performativ sau obiectual – afectează în vreun fel, pozitiv sau negativ, înseamnă că atinge un punct sensibil, iar de acolo se poate deschide o nouă dimensiune a lor, neexplorată, care merită investigată și înțeleasă. Acesta poate fi unul dintre beneficiile imediate ale artei, iar pentru a profita de acest lucru, nu este nevoie de o pregătire prealabilă, de o știință a asimilării de informație vizuală, cel puțin nu în această fază inițială.

Primul contact cu arta este percepția directă, nemediată de teorii și interpretări validate. După prima interacțiune cu arta care ți se adresează, trebuie să ai tresărirea unei recunoașteri. Deși totul este nou și aparent fără noimă, ceva te ține acolo, se produce o conexiune și insiști cu privirea pentru a afla mai mult despre tine. După o clipă de suspensie, ai nevoie de ancorare concretă și revii în lumea reală; atunci observi detalii fizice: materiale, forme, culori, iar mai departe, tehnici, narațiuni și alte interpretări stilistice, dacă se dorește o urmărire mai amănunțită a obiectului contemplat. Și mai captivante în această direcție sunt manifestările artistice performative, cu desfășurări ambientale, instalații video și multimedia, pentru că acestea atrag mai multe simțuri deodată, impunând prin dimensiunea temporală și un ritm de percepție. E posibil ca după astfel de experimentări să ieși bulversat, dar ceva te face să mai revii pentru o nouă citire și tot așa, ca într-un carusel, până îi prinzi sensul. Toate aceste reveniri în sălile de expoziție nu sunt simple vizite de curtoazie menite să măgulească egoul artistului, ci sunt căutări ale sinelui, au ca scop o investigare personală, te pun pe tine, privitorul, în prim-plan. Ne putem da astfel seama de dimensiunea spirituală a unei comunități prin frecvența cu care sunt urmărite activitățile culturale, vizionările expozițiilor și densitatea lor atât în spațiul public, cât și în cel privat.

Cei susceptibili în fața necunoscutului, cărora le este frică de saltul în gol, dar care caută provocări culturale, pot accesa o formă de artă care se adresează preponderent intelectului, folosind ca instrument luciditatea minții. Aceasta este arta conceptuală, care îi conduce în explorări investigative, mai mult sau mai puțin subiective, cu repere recognoscibile la nivel teoretic sau în reprezentare. Fie că au un rol documentarist, interpretând prin filtru nostalgic evenimente, locuri sau stări de fapt, fie pun în discuție, dintr-o perspectivă critică, probleme sociale, asumându-și prin aceasta un rol activ în comunitate, fie deconstruiesc procese de gândire și creație; toate aceste călătorii ale minții au și ele rolul de a extrage spiritul din mundan.

Arta, până să aibă o valoare materială, îndeplinește o funcție spirituală și se află în strânsă legătură cu mediul care a generat-o. Artistul nu este o entitate autonomă, alienată de problemele care par să-i preocupe pe cei care se conformează social. El este prezent, absoarbe tot și face vizibil ceea ce nu se lasă ușor descifrat. Arta pe care o face aparține celor din proximitatea fizică sau virtuală. El lucrează întotdeauna la timpul prezent, chiar și atunci când pare de neînțeles. Dacă nu există chei de interpretare pentru opera unui artist, nu înseamnă că el nu e bun, ci înseamnă că nimeni nu a făcut munca de a se confrunta pe sine însuși folosind prețiosul instrument, nimeni nu și-a asumat acea artă ca fiind a lui. Prin urmare, consumul de artă, identificarea artei care ne aparține și promovarea ei reprezintă o misiune a noastră, a tuturor. Prin ea ne exprimăm dimensiunea noastră elevată, spiritul și personalitatea, mai întâi ca indivizi, iar apoi ca grup.

Citește și: Harta Senzorială a Bucureștiului, un proiect născut din dorința de împăcare cu orașul

Un exemplu notabil de consumatori de artă, deveniți colecționari și mai apoi investitori și susținători ai culturii locale, este reprezentat de cazul soților Vogel, Herbert și Dorothy. Doi americani, el funcționar la poștă, ea bibliotecară, și-au umplut viața, încă din primii ani ai mariajului lor, cu artă. Mai întâi au fost plimbări prin muzee și expoziții, autoeducare prin cărți și cursuri de artă, apoi susținerea dialogului cu artiștii, vizita-
rea atelierelor și achiziționarea lucrărilor lor înainte ca activitatea acestora să fie integrată și valorificată pe piața de artă. S-au apropiat de această lume și i s-au dedicat ei nu urmând calcule strategice, sfaturi ale experților, ci călăuziți de o curiozitate și de o dorință de comunicare reală, legând prietenii pe viață cu artiștii cu care rezonau. Așa au ajuns să strângă în timp cea mai mare colecție de artă minimalistă și artă conceptuală, surprinsă în germenii dezvoltării ei. În anii ’90 au donat peste patru mii de lucrări Galeriei Naționale de Artă din America, dezvoltând împreună cu această instituție un program, 50 de lucrări pentru 50 de muzee, prin care au donat cincizeci de lucrări câte unui muzeu din fiecare stat american cu condiția să permită accesul liber publicului și să nu vândă sau să înstrăineze lucrările. În toți cei 30 de ani, cât au avut acces la lucrările a căror valoare era într-o continuă creștere (1962-1992), ei nu au vândut nimic. Nu au vorbit despre sumele de achiziție, nu au dorit să cântărescă financiar subiectul pasiunii lor, ceea ce arată faptul că aventura lor artistică le-a adus un câștig mult mai mare, dar de altă natură”.

Citește și: Polina Askeri, din lumea modei în cea a artei

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here