PERECHE DE ASI

0
1

(Foto: Alex Galmeanu)

Harper’s BAZAAR: Ati spus intr-un interviu ca „actoria e o meserie care se ia prin osmoza“ (vol. Microfonul de serviciu, de Alex Savitescu). Ce credeti ca a invatat Lamia Beligan de la dumneavoastra printr-un asemenea proces?

Radu Beligan: Osmoza este un proces de patrundere reciproca, de intrepatrundere. In meseria noastra, ne influentam unii pe altii, de cele mai multe ori fara sa vrem, inconstient. Atentie, oricat de bine suna, nu este un procedeu lipsit de riscuri. Asa cum te poti „contamina“ de talentul unei persoane, tot asa poti sa ii absorbi energiile negative. Lamia are marea calitate ca stie sa discearna. Inca de mica, a stiut sa faca diferenta intre ce e bine si ce e rau sa invatam de la ceilalti. Cred ca am un merit direct pentru seriozitatea si respectul cu care isi trateaza meseria. Respectul pentru profesie e cheia de bolta a carierei unui actor. Nu poti sa fii un actor bun daca iti lipseste echilibrul. Multe talente mari s-au prabusit sub greutatea unei vieti dezordonate.

H.B.: Ati cautat sa-i starniti ei aceeasi pasiune fanatica pentru teatru precum cea pe care ati trait-o dumneavoastra de-a lungul intregii cariere?

R.B.: Da. Cei mai multi actori incearca sa isi fereasca progeniturile de mirajul scenei. In ciuda acestui curent, pe deplin justificat – actoria nu e o meserie usoara –, eu mi-am crescut copiii in teatru, in speranta ca macar unul dintre ei imi va calca pe urme. Lamia a fost singura care si-a dorit acest lucru. Si, cred eu, bine a facut.

H.B.: Care sunt reperele dupa care v-ati masurat propriul succes si cum i-ati recomandat Lamiei sa isi evalueze activitatea in teatru?

R.B.: Singurul barometru demn de luat in consideratie este reactia publicului.

H.B.: Ce considerati a fi cea mai mare realizare personala?

R.B.: Cariera. Am facut din cariera ratiunea mea de a exista.

H.B.: Cu ce v-a sedus Lectia de violoncel, piesa scrisa de Mona Radu?

R.B.: Cu surprinzatoarea ei modernitate. Cand ai 95 de ani si mai vrei sa fii pe scena, nu e bine sa te agati de vechituri. Am citit-o si am realizat nu doar ca e cea mai buna piesa pe care am citit-o in ultima vreme, dar si ca e piesa pe care o asteptam de mult. Reactiile celor care vin sa vada aceasta piesa imi confirma ca am avut dreptate.

„Eva, personajul meu, este o femeie aflata in plina criza, care a ratat in toate directiile, si care se indragosteste. Tata il interpreteaza pe sotul meu in piesa.“

Harper’s BAZAAR: In ce fel ati descoperit aceasta lume a teatrului, in care tatal isi petrecea mare parte din timp?

Lamia Beligan: Cand eram copil, tata ma lua cu el la teatru ori de cate ori avea spectacol si, uneori, chiar la repetitii. Eram, pur si simplu, fascinata de culisele lumii spectacolului, de atmosfera din teatru, de mirosul scenei. Simtul mirosului este simtul meu cel mai dezvoltat si am stiut intotdeauna dupa miros daca imi place sau nu un loc, daca imi place sau nu o persoana. La teatru imi placea, asta-i clar. Pe de alta parte, mama mea, care nu era romanca, absolvise Conservatorul de Arta Dramatica din Bruxelles si jucase in Belgia pana sa-l intalneasca pe tata si sa se stabileasca definitiv in Romania. Am trait in aceasta atmosfera si am venit inspre teatru in chipul cel mai firesc cu putinta.

H.B.: Cand v-ati dat seama ca v-ar placea sa faceti aceeasi meserie si care a fost reactia tatalui?

L.B.: Mi-am dat seama ca vreau sa devin actrita abia in liceu. La inceput, am mai spus-o, a fost pasiunea mea pentru dans. Copil fiind, era suficient sa aud cateva acorduri muzicale ca sa tasnesc din locul in care ma aflam si sa improvizez cativa pasi de dans. Cand am devenit eleva Scolii de Coregrafie, am primit de la Alexa Mezincescu, balerina, cel mai frumos cadou pe care il primisem vreodata: o pereche de poante din satin roz deschis. Asa ceva nu puteai sa procuri cu usurinta in Romania acelor vremuri. Imi aduc aminte cat de emotionata am fost cand le-am primit. Imi era mila sa le ating. Dragostea mea pentru dans a ramas, pana astazi, nealterata. Dupa ce am renuntat la balet, din pricina unui accident, teatrul mi s-a parut o optiune posibila. Abia mai tarziu a devenit o pasiune. Cat despre parerea tatei in ceea ce priveste alegerea mea, nu imi aduc aminte sa se fi opus, nici nu imi aduc aminte sa fi primit vestea cu un entuziasm debordant. In general, mi-a respectat libertatea de-a alege ce-mi doresc in viata. Poate ca la inceput s-a temut putin pentru mine. Si nu e de mirare, avand in vedere ca stia foarte bine ca urma sa pasesc intr-un spatiu al provocarilor, al confruntarilor, al renuntarilor de tot felul. Teatrul nu e deloc un camin linistit.

H.B.: Puteti rememora prima data cand v-ati aflat pe aceeasi scena cu el?

L.B.: Prima oara cand m-am aflat pe aceeasi scena cu tatal meu aveam doar 10 ani, a fost in spectacolul Richard al III-lea, la Teatrul National din Bucuresti. Dar prima oara cand am jucat impreuna intr-un spectacol a fost la Craiova, unde eu eram proaspat angajata si o jucam pe Honey din Cui i-e frica de Virginia Woolf?, iar el a fost invitat, la un moment dat, sa intre in rolul lui George. Il jucase, de altfel, cu ani in urma, alaturi de Vali Seciu.

H.B.: E mai usor acum sa jucati impreuna decat a fost la inceput?

L.B.: N-as spune ca e mai usor, as spune ca e altfel. Experienta acumulata in toti acesti ani care au trecut de la prima noastra intalnire pe scena isi spune cuvantul. E firesc. Nu mai sunt adolescenta sovaielnica, paralizata de emotie, speriata de presiunea, uneori prea mare, pusa pe umerii ei. Relatia cu tatal meu pe scena a fost si este una de incredere si de respect reciproc. De exigenta profesionala.

H.B.: Va identificati cu credinta tatalui: „Traiesc pentru meserie“?

L.B.: Nu. Imi iubesc profesia, dar ea nu-mi confisca viata in intregime. Viata e frumoasa cu tot ce cuprinde ea in afara profesiei. Nu putem trai doar vietile altora, oricat de tare ne-am identifica cu personajele pe care le interpretam. E o iluzie. Viata adevarata este, totusi, in alta parte si ea trebuie traita intens, ca sa ai cu ce sa iti hranesti personajele.

H.B.: Care este dinamica pe scena in cazul Lectiei de violoncel?

L.B.: De la premiera, care a avut loc la sfarsitul anului trecut, spectacolul a tot crescut, s-a nuantat, noi suntem mai liberi sa ne jucam, sa improvizam uneori. Intr-un fel, imi pare rau ca sunt oameni care l-au vazut in decembrie, chiar la inceput de viata, cand era inca prea crud, prea tensionat.

Interviuri realizate de Ioana Chira

Articolul a aparut in editia Harper’s BAZAAR, mai – iunie 2014.

Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here