Petru Alexandru Galai

Povești de viață inedite, care i-au trasat direcția în contextul formării creative, spuse chiar de el.

0
Petru Alexandru Galai
Foto: Bogdan Popescu

Mereu în contradicție cu sistemul, Petru Alexandru Galai, zis Momi în cercurile artistice, este unul dintre cei mai sensibili sculptori ai momentului. Temele abordate în artă și suprafețele vibrante cu tușe date prin simpla alunecare a degetelor îi dau unicitate.

Povești de viață inedite, care i-au trasat direcția în contextul formării creative, spuse chiar de el. Mijloacele de expresie plastică i-au deschis orizontul în artă pentru a-și descoperi identitatea.

„Provin dintr-o familie de securiști – tatăl, securist stalinist –, am crescut într-un bloc de securiști, un cartier de securiști, într-o lume a securiștilor, iar în acest context al anilor ’60, artistul era văzut rău și tratat ca atare. În clasa a șaptea am hotărât să dau examen la liceul de artă și pentru că nu aveam alternative – fusesem exmatriculat din liceele teoretice –, familia nu s-a opus. Liceul teoretic nu era de mine, iar eu în acea perioadă visam să fac regie de film. Am intrat la Arte, unde m-am trezit aruncat la grupa de sculptură, unde nu mai era nimeni. Eu eram grupa de sculptură din liceul ăla, eram singurul elev în grupă și nici profesor n-a fost o vreme. Patru ani mi-au zis „secția sculptură”. Am făcut un liceu de artă de avangardă, nu am avut niciun fel de educație academică. La desen s-a pus o dată Laocoön ca model să-l studiem și mi-a spus profesorul să-l pun pe poziție. Am luat un ciocan și l-am spart. La modul ăsta s-a făcut liceul. Academismul l-am descoperit în București. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Noi toți din liceu picam la examenul de admitere la facultate, la probele eliminatorii. Academia din București avea niște cerințe despre care noi nu știam nimic și pe care noi nu reușeam să le îndeplinim. Doar cei care se pregăteau în București aveau șanse să intre. Eram și câte 150 pe loc. Cum să mă pregătesc în București? Nu cunoșteam pe nimeni. Față de Severin, Bucureștiul părea mai departe decât Parisul astăzi. Părea imposibil. Nu puteai să pleci doar așa, trebuia să ai serviciu, domiciliu, altfel te urmărea miliția, or, Bucureștiul era oraș închis, se intra greu, prin relații și pe căi ocolite. Totul era controlat. Nu aveai voie să pleci pur și simplu după niște fantasme. Dacă te prindea miliția pe stradă și nu aveai loc de muncă și viză de flotant, te puteai trezi cu o condamnare de trei luni de muncă pentru parazitism și vagabondaj. Atunci a încolțit pentru prima dată ideea de a trece gârla și a fugi în Europa, ori să plec la București să-mi încerc norocul. 

Am plecat de acasă la 23 de ani și plecarea asta era văzută ca un soi de infracțiune – plecai ca oarecum să vagabondezi. A fost complicat. Mi-am păstrat toată perioada 100 de lei în buzunar, bani de întoarcere acasă cu trenul, în orice eventualitate să fiu pregătit s-o șterg dacă se împut lucrurile. Un an și jumătate am trăit cu chirie într-o cămăruță și-am făcut baie la Baia Grivița sau la Baia Arcului, printre tot felul de ciudați. De pregătit am avut norocul să mă pregătesc cu Șaptefrați, care s-a ocupat serios de treabă și m-am și nimerit în curte la George Apostu și de acolo la Chichi Dreptu. Grupul lui Apostu era cel mai dinamic și mai spectaculos, mai toți erau șprițangii boemi. Nea Georgică nu pregătea pentru facultate, dar m-a trimis la Chichi Dreptu, care nu ne lua bani pentru meditații. În acel an am căzut la admitere la două sutimi. De fapt, am fost student 24 de ore, făcuse cineva o contestație și… încă un an, până la admiterea următoare, trebuia să mă întrețin într-un fel. Patru luni am fost negrișor la un contract în Botoșani, unde câștigam 10.000 de lei pe lună, casă și masă. Am mai vândut din aparatura foto, mi-au mai dat părinții, sculptorul Șaptefrați sau nea Georgică, și m-am descurcat, dar munceam de dimineața până noaptea târziu – peste zi în atelierul lui Nea Georgică, iar apoi, seara, la pregă-
tiri la Chichi Dreptu. Noaptea îmi făceam cele treizeci de desene, tema pentru pregătire, și zi-lumină făceam când studii de desen, când studii de modelaj, și printre ele munceam ici și colo prin ateliere, pentru un ban. Până la urmă, în anul următor am intrat la facultate, la clasa Getei Caragiu (sora lui Toma Caragiu), unde iarăși am avut noroc. Geta era profesorul care mi se potrivea de minune. În acea vreme, prin modul nostru de manifestare eram priviți de către sistem drept paria societății. Eram în afara sistemului. Dar odată intrat la facultate, ca student erai acceptat de sistem. Aveai forme legale. Totul devenea ceva mai simplu. Atunci am intrat în boema bucureșteană. Eram cel mai tinerel din grupul de artiști, dar nu percepeam exact dimensiunea acestui fapt. În continuare, în timpul facultății n-am lucrat în ateliere, mi-am văzut de ale mele, iar nu mult după absolvire mi-am făcut rost de atelierul meu și lucrurile s-au schimbat. Puteam să-mi găsesc propriul drum. 

Citește și: O coloană și mai infinită

Citește și: Cosmin Florea în 5 minute: le lifestyle Bruxelles-București

După ce terminai facultatea, perspectivele erau incerte. În general, primeai o repartiție de trei ani ca amărât de profesor undeva în țară, unde nu era cale ferată și drumul se vedea în zare. Am terminat facultatea cu 10 și am primit repartiție în București și de la un moment dat am ajuns la machetare la Casa Poporului. Eram sub coordonarea Ancăi Petrescu la proiectare. Ceaușescu era semianalfabet și nepricepând planșele, cerea machete și cum nici lucrul la scară nu-l lămurea, s-a ajuns și la machete în mărime naturală. Tratam experiența cu mult sictir. Așa erau vremurile. Țin minte și acum când am făcut macheta luminatorului central, ăla mare cât un teren de fotbal care există și acum în Casa Poporului: am folosit milieul mamei ca inspirație, la care Toni Sevtov a mai adăugat pe ici, pe colo o floare pe care văzuse că Anca o tot mâzgălea absentă, când vorbeam de una, alta. Împușcatului i-a plăcut și ăla e… Bineînțeles că nimeni nu bănuia asta.

Propriile căutări

În anii ’80, Bucureștiul era frământat de Conceptualism, mișcările de avangardă, instalații, hapeninguri și artă video în underground și festivismul de înmormântări și parastase plătit de regim. Disputele erau spectaculoase și pe alocuri dramatice. Grupurile se aliniau după unul sau altul și se manifestau în galeriile mici, în subsoluri și pe unde se mai nimerea ceva, iar marile galerii deveniseră festiviste până la penibil. Era o vânătoare teribilă, se ajunsese ca oficial să fie interzis până și nudul și absolut orice expoziție să aibă un motto care să fie congruent cu directivele de partid, și peste toate astea a venit frigul, întunericul și foamea anilor dinspre sfârșitul epocii și mulți nu realizau că e un drum închis.

A existat un blocaj din punctul de vedere al demersului artistic în sculptura acelor vremuri, ca și acum. Și iată-mă pe mine, tot în ideea de a evita sistemul cu cenzura aferentă, descoperindu-mi drumul – sculptura mea cocheta cu oniricul și cu fantasticul, dar se voia absolut o reflecție a morbidului violent și stupid din cotidian. Odată intrat în narațiuni fantastice, nu puteai fi cenzurat, chiar dacă sub paravanul ei ascundeam morala creștină. Lucrasem mult la treaba asta și simțeam nevoia unui personaj care să vehiculeze poveștile mele, iar poveștile din realitate să le trimit în fantastic. Așa au apărut personaje cu trompă sau alte elemente bizare, am împăiat boschetari, oligofreni, epave umane și le-am pus în situații greu de acceptat și de sistem, și de morala creștină, am abordat dramatismul aventurii umane și am încercat să-i pun masca inocenței și seninătatea pubertății. Din acel moment lucrurile s-au dat de-a dura. Primul pas a fost că dădusem la o parte foile de ceapă. Deja nu mai semănam cu nimeni și deja eram acuzat că semăn cu toată lumea. Asta e foarte important în artă. E interesant cum te pregătești pentru facultate ca să lucrezi ca toți ceilalți, iar apoi faci exerciții ca să dai afară tot ce ai învățat. Personajele astea au clătinat puțin percepția despre sculptură în București. Se buluceau oamenii. Era bine. Dar asta tot nu m-a ajutat să intru prea repede în Uniunea Artiștilor Plastici. Nu respectam câteva criterii comuniste care se legau ca într-un cerc, dar, în schimb, lucrările mele erau trimise în expoziții prin străinătate, tot de ăia care le refuzau în saloanele oficiale. Nu eram bun pentru Uniune, dar eram bun pentru a expune în Italia, spre exemplu. Revoluția m-a prins pe val. Cine spune că libertatea poate inhiba un artist vorbește prostii sau poate că nu a reușit niciodată să se debaraseze de reguli. Mie liberalizarea post-decembristă mi-a luat cocoașa și mi-a dat oportunitatea să aleg, să fac ceea ce simt fără spaime, iar aceste lucruri sunt esențiale în artă. Informația circulă, ești văzut, nu mai rămâi închis în propriul atelier.”

Citește și: O incursiune prin cultura Italiei

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here