Planeta Hollywood

0
6

David Cronenberg. Foto: Caitlin Cronenberg

Interviul a avut loc in Club Albane, pe terasa Hotelului JW Marriott din Cannes, intr-o zona de penumbra spre intuneric. „Nu o sa dau mana cu fiecare ca sa nu va iau din timp”, a pretextat Cronenberg, mai degraba pentru a se feri de contactul fizic cu jurnalistii. O mica ciudatenie din partea iconoclastului cineast care s-a aratat, in schimb, foarte deschis dialogului. Maps to the Stars, ce i-a adus lui Julianne Moore Premiul de interpretare feminina la Cannes, este unul dintre cele mai dure filme despre Hollywood realizate vreodata. Actrite trecute si nebune, familii incestuoase, copii-vedeta mai cinici decat parintii lor manageri, soferi de limuzine care asteapta sa se lanseze culcandu-se cu cliente celebre, practicieni self-help cu morga de lideri spirituali sunt personajele acestei halucinante, tragicomice istorii. Le interpreteaza cu verva Julianne Moore, Mia Wasikowska, John Cusack, Robert Pattinson, Olivia Williams, Evan Bird si Sarah Gadon. DAVID CRONENBERG i-a povestit insa IULIEI BLAGA ca s-a simtit la acest film ca un om de stiinta.

Julianne Moore interpreteaza o actrita care se lupta sa supravietuiasca la Hollywood. Foto: Daniel McFadden

Harper’s BAZAAR: Unele vedete sunt terifiate de ideea ca celebritatea va lua sfarsit la un moment dat, dupa cum ati spus si la conferinta de presa a filmului. Cum afecteaza industria de film aceasta panica?

David Cronenberg: Atunci cand cariera ta merge struna si toata lumea te vrea, cand toate dorintele iti sunt îndeplinite si toti te incurajeaza sa ceri lucruri tot mai indraznete, lucrurile merg bine, dar cand implinesti 40 sau 45 de ani si mai esti si actrita, te lovesti de un zid. Deodata nimeni nu te mai vrea si nu-ti mai indeplineste poftele, si te apuca disperarea, iar disperarea aduce adesea cu sine cruzimea si panica existentiala. Stim cu totii ca vom muri, dar la Hollywood poti muri inca dinainte de-a muri de-a binelea. Daca ne gandim la Marilyn Monroe sau la James Dean, intelegem ca poti muri foarte de tanar din motive fel si fel, dar intr-un mod la fel de public. In filmul meu eu doar ii observ pe acesti oameni. Serios, ma simt mai degraba ca un om de stiinta pentru ca simt ca acesta e modul cel mai cinstit de a trata subiectul. Nu sunt suparat pe Hollywood, nu am nici un fel de resentimente. Oricum n-am fost deloc interesat sa fac un film despre Hollywood sau macar despre industria cinematografica, dar scenariul lui Bruce Wagner, romanele lui si prietenia pe care i-o port m-au convins sa fac filmul (…) Bruce s-a nascut si a crescut in Hollywood. Tatal lui a lucrat in business. El e de acolo, pe cund eu sunt un outsider cu destule momente inside cat sa imi dau seama ca tot ce scrie e complet adevarat.

H.B.: Cat de multe dintre situatiile de pe ecran le-ati vazut personal in cazul filmelor pe care le-ati facut sau ati incercat sa le faceti?

D.C.: Am vazut, dar n-o sa va dau detalii (Zambeste.). Am avut, de pilda, intalniri cu studios executives despre care ati spune ca sunt exemple de teatru absurd: oameni cu putere si bani care habar n-aveau despre viata, creativitate, politete, colaborare. Nu spun ca toata lumea de la Hollywood e asa, dar sunt destui oameni si inevitabil, la un moment dat, te ciocnesti de ei.

H.B.: Ce impresie v-a facut turnajul in Los Angeles, mai ales ca era pentru dumneavoastra o premiera?

D.C.: Mi-a placut. Au fost numai cinci zile, dar nu mai filmasem niciodata in America. Pana si filmele a caror actiune se petrecea in SUA, ca Dead Zone sau Cosmopolis, tot in Canada le-am filmat. Dar acum nu puteam crea Hollywoodul in orasul meu natal, Toronto, desi am filmat acolo 25 de zile – casele, de pilda, care seamana foarte bine cu cele din L.A. Aveam insa nevoie de palmieri. De asta a si durat atat pana sa fac filmul – aveam nevoie de o structura de finantare care sa imi permita sa filmez cinci zile in Hollywood, adica sa am suficient timp cat sa filmez pe Hollywood Boulevard, literele de pe colina s.a.m.d.

Mia Wasikowska, in rolul fiicei unui cuplu incestuos din showbiz. Foto: Daniel McFadden

H.B.: Ce pozitie aveti la Hollywood? Credeti ca o sa faceti vreodata un film cu marile studiouri?

D.C.: Nu am nici o pozitie la Hollywood. Nu am facut niciodata un film cu studiourile. A fost cat pe ce la A History of Violence, produs cu New Line Cinema, care nu e considerat chiar un mare studio si care acum aproape ca nu mai exista, adica nu mai e independent.

H.B.: Daca barfele sînt reale, ati refuzat un film din seria Razboiul stelelor.

D.C.: Da.

H.B.: Top Gun

D.C.: Acum mult timp, dar e adevarat.

H.B.: Flashdance

D.C.: Studio executive-ul Dawn Steal (era foarte cunoscuta, a murit în 1997 – n.r.) a fost foarte insistenta si m-a tot sunat. Era ferm convinsa ca trebuie sa fac Flashdance, desi eu ii tot spuneam: „As face un film pe care l-ati uri.”

H.B.: Faptul ca sunteti canadian si evreu v-a ajutat sa luati distanta de nebunia Hollywoodului?

D.C.: Mda, cred ca e adevarat. Dupa cum am spus, Bruce e un insider, dar el e si un outsider pentru ca e scriitor, iar scriitorii nu au nici o putere la Hollywood. (…) Se spune ca un peste nu stie ce e aia apa. Si eu pot spune ca am o viziune detasata, desi nu e obsesia mea sa examinez America tot timpul. Dar cand se iveste ocazia, ca acum sau ca la A History of Violence, cred ca am o perspectiva care americanilor le lipseste.

„Cei care nu au pus niciodata piciorul in Hollywood sau care nu au lucrat acolo ar putea crede ca filmul e rodul imaginatiei lui Bruce (Wagner, scenaristul filmului – n.r.). Dar Bruce spune ca toate dialogurile din film sunt lucruri pe care le-a auzit cu urechile lui, iar eu il cred.” – DAVID CRONENBERG

H.B.: Pentru ca tot au fost multe westernuri in acest an la Cannes, putem adauga ca outsiderul aduce intotdeauna o anume pace in comunitatile corupte din Vest. Nu va tenteaza un western?

D.C.: Asta e coasta vestica. (Rade.). De la Cosmopolis, plasat in New York, si Maps to the Stars, plasat in L.A., am acoperit intreaga America si cred ca A History of Violence e undeva la mijloc. Am „facut” America, nu mai trebuie s-o „fac” din nou. Uneori ai un agent in Hollywood care iti spune: „N-ai vrea sa faci un western?”, iar eu raspund invariabil ca nu gandesc in termeni de gen cinematografic. Nu se poate spune ca am facut un horror sau un SF tipic de la ExistenZ încoace, dar daca exista un proiect sau am eu o idee originala si interesanta, nu-mi pasa carui gen ii apartine.

H.B.: Intrebarile existentiale sunt insa tema recurenta a filmelor dumneavoastra.

D.C.: Sigur, eu insumi ma consider un existentialist. Orice arta e pentru mine o examinare a conditiei umane, dar vorbim despre versiunea fiecaruia asupra conditiei umane pentru ca nu poti fotografia un concept abstract, ci un obiect anume, iar arta nu înseamna concepte abstracte, precum filosofia.

H.B.: Sunteti oare si putin nihilist?

D.C.: Daca as fi cu adevarat nihilist, nu as face filme. Cand mi se spune: „Filmele tale sunt asa de deprimante, asa negativiste”, eu raspund: „Nu, actul de a face filme e pozitiv si optimist. E foarte greu sa faci un film! Daca ai fi pesimist si deprimat, n-ai fi in stare.” Cand am turnat acest film, am ras tot timpul. Eram bucuros pentru ca atunci cand dificultatile legate de finantare se incheie, raman cu o echipa foarte buna pe care o iubesc si cu care am lucrat de multe ori, cu distributia pe care mi-am dorit-o, si senzatia e foarte placuta.

H.B.: E surprinzator ca inca aveti probleme cu finantarea.

D.C.: De fiecare data. Am vorbit recent cu Martin Scorsese si se plangea si el de acelasi lucru. Toata lumea crede ca e suficient ca Marty sa pocneasca din degete si sa finanteze un film. Nu poate. Si el trebuie sa se lupte.

Robert Pattinson, in Maps to the Stars. Foto: Daniel McFadden

H.B.: Cum ati combinat satira hollywoodiana cu thrillerul incestuos?

D.C.: Imi place thrillerul incestuos. (Rade.). Întîi de toate, Bruce si cu mine am cazut de acord ca filmul nu e o satira. Cred ca oamenii au pierdut azi semnificatia satirei. Jonathan Swift a scris satire, vezi Calatoriile lui Gulliver sau A Modest Proposal, unde dimensiunile erau exagerate si intervenea fantasticul. In ziua de azi, cand oamenii spun despre un lucru ca e satiric, vor sa spuna ca e critic sau negativ cu o geana de umor, dar nu la asta se referea initial satira ca gen. Deci noi nu credem ca Maps to the Stars e satiric, desi e critic în privinta vietii de la Hollywood. Oricum, asa cum am mai spus, eu nu separ comedia de tragedie sau de melodrama. Toate fac parte din viata.

Maps to the Stars are premiera in Romania pe 31 octombrie si este distribuit de Independenta Film. Multumim pentru facilitarea interviului.

Articol aparut in editia Harper’s BAZAAR Romania septembrie-octombrie 2014.

 

Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here