POW! WOW! KABOOM!

0
1696

Smaranda Almasan a construit la Cluj un brand cu o voce la fel de puternica precum linistea pe care o emana ea. Cateva lupe prin care sa priviti unul dintre cei mai surprinzatori designeri romani ai ultimilor ani.

Doua cutii de carton de cate 12 kilograme – cam asa arata colectia de primavara-vara 2018 a Smarandei Almasan pe 6 septembrie, inainte de a fi trimisa cu avionul, prin curier, in Austria. Cateva zile mai tarziu, avea sa plece si Smaranda. Abia astepta sa vada hainele in miscare la MQ Vienna Fashion Week.

E prima colectie facuta in noul ei atelier din Centrul de Interes, un conglomerat de spatii de lucru si galerii de arta deschis recent intr-o fosta fabrica de frigidere de langa gara Cluj-Napoca. Cand s-a mutat, Smaranda a adus cu ea si toate micile obiceiuri ce tin de procesul ei de lucru. A muncit in liniste, cum face mereu. A facut 37 de tinute, desi isi propusese ca de data asta sa se rezume la 30. A lucrat iarasi pana in ultimul moment. Mai era o saptamana pana la show, dar ea stia ca o sa faca pana la urma si body-ul din straturi de paiete pastel, cu maneci lungi, la care se gandise in avion, la intoarcerea dintr-o vacanta in Grecia. Intotdeauna i se pare ca ultimele piese ies cel mai bine.

Cine ar fi deschis cele doua cutii ar fi dat de o frenezie de culoare care continua parca la puterea a treia un stil devenit foarte al Smarandei din 2015 incoace. Colectia atinge zona anilor ’80, cu accente disco si umeri supradimensionati, talii inalte si bine marcate, si pantaloni cu pliuri. Pentru prima data, Smaranda si-a facut singura cateva imprimeuri. A lucrat cu matase, voal, bumbac peliculizat, o dantela sparta si mai multe tipuri de paiete in care si-a cam prins urechile. Le-a croit ea, iar prin iulie avea mainile pline de rani, de la taiat si cusut cate doua straturi de paiete sau de la prins aplicatii pe ele. „Am zis ca e ultima data cand fac asa ceva. Din punct de vedere tehnic, a fost cea mai grea colectie.”

Rezultatul e cu atat mai placut de privit cand stii un pic despre omul din spatele lui. Nu e obligatoriu sa stii; odata gata si a cuiva, haina are viata ei complet rupta de cine a facut-o, dar e cumva fascinant s-o vezi pe Smaranda, asezata pe podea, langa geam, cu un pachet de tigari alaturi, spunand: „Imi place sa fac rochii, nu-mi place sa le port.”

Smaranda a crescut in Deva, trecandu-si vremea prin Cetate, si cu rolele, prin centru si prin parc. A jucat volei, dar nu de performanta, pentru ca voia sa se concentreze pe scoala. Tatal ei, inginer geolog, o invatase spaniola dupa ce muncise o perioada in Chile si ii facea desenele la lucru manual, avand un talent de care Smaranda a devenit constienta abia mai tarziu. Mama obisnuia sa copieze pe foaie de calc modele de haine dintr-o revista maghiara. De cateva ori pe an, mergea la Arad ca sa-si comande haine la un croitor de scoala veche, care i-a facut, la un moment dat, si Smarandei un palton de lana.

Smaranda n-a avut nici o faza girlie. I-au placut tot timpul hainele sport, pantalonii si jachetele motor, grunge-ul si lalaiul. Anul asta, cand un jurnalist a intrebat-o care e piesa ei vestimentara preferata, primul lucru la care s-a gandit au fost salopetele cu care se imbraca mai tot timpul. „Nu am foarte multe haine, nu am branduri”, mi-a spus in vara, cand ne-am cunoscut. „Am o lene sa ma imbrac pe mine, asa ca prefer chestii comode.”

Din dorinta de a dezvolta un produs care sa fie mai aproape de stilul ei personal, Smaranda a inceput o documentare despre salopeta in jurul careia a construit si cea mai recenta colectie. A dat peste arhive foto si magazine vintage si a ramas fixata pe liniile anilor ’80. A atras-o atmosfera acelei perioade si simtea in jur si un trend legat de ea.

Altfel, nu numai ca nu poarta ce face, dar nici macar nu si-a propus vreodata sa fie designer. Devenirea ei inspre ce e acum a fost o suma de momente definitorii din care, daca alegi cateva, poate vezi altfel hainele carora le dai like pe Instagram sau poate nu vezi nici o diferenta, dar parca primesti un alt fel de raspuns la intrebarea-reflex pe care le-o punem artistilor de toate gradele: „Ce te inspira?”.

„O vreme, a fost singurul designer vestimentar cu atelier in Fabrica de Pensule, printre artisti care deveneau tot mai apreciati, transformand Clujul in loc de pelerinaj pentru galeristi, colectionari si curiosi din intreaga lume.”

Smaranda a studiat grafica in liceu si asta planuia sa studieze si la Universitatea de Arta si Design din Cluj-Napoca, pana cand a venit acolo la pregatiri si o profesoara, vazandu-i lucrarile, i-a spus sa dea mai bine la Design vestimentar. N-a stiut exact de ce, dar a ascultat-o si si-a refacut in graba portofoliul. Mai tarziu, spune, si-a dat seama ca n-ar fi intrat la Grafica.

In facultate, a pasionat-o mai degraba partea de cercetare – prefera sa faca moodboard-uri si caiete de documentare decat sa deseneze haine. A absolvit in 2006, cu o colectie numita Recycle, pentru care a deconstruit haine stranse din SH-uri. La mijloc a fost, desigur, multa moda, preponderent in alb, negru si griuri. Dar au fost si ani de stat cu trei alte fete intr-o camera de camin cu paturi suprapuse, ani in care Smaranda, o fata mai degraba timida, cu par blond, lung si foarte cret, facea bani extra scriindu-le altora de mana referate la filosofie si istoria artei contemporane si mergea la internet café o data pe saptamana, pentru ca n-a avut calculator decat de prin anul III. A fost si intalnirea cu pictorul Marius Bercea, viitorul ei sot, la vernisajul unei expozitii de grup dintr-o mica galerie care tinea de universitate. A fost si moartea mamei ei, la zece ani dupa cea a tatalui, si o intrebare despre ce faci la 20 si un pic de ani cand realizezi ca tu esti tot ce ai.

Smaranda a continuat cu master si doctorat (pentru care a facut o cercetare despre curentul minimalist in arta si influenta lui in moda contemporana) si a inceput sa predea, pentru ca-i placeau energia studentilor si ideea de a-i ghida, de a le usura cumva calea.

In paralel cu cariera universitara, s-a concentrat pe cea de designer. Cu o mica sponsorizare de la un clujean dornic sa investeasca in domeniu, si-a cumparat primele masini de cusut. A invatat sa le foloseasca, asa cum nu invatase in facultate, a buchisit tipare pe care le scotea din Burda si le modifica, stricand munti de materiale. (In timp, a ajuns sa o pasioneze partea tehnica si inca isi face singura tiparele.) Primul ei atelier a fost nu departe de cel de acum, intr-o cladire unde era si o sectie mare de croitorie in care a gasit pe cineva dispus sa o ajute cand se impotmolea.

Definitorie pentru ea a fost perioada petrecuta la Fabrica de Pensule, spatiul deschis in 2009. O vreme, a fost singurul designer vestimentar cu atelier acolo, printre artisti care deveneau tot mai apreciati, transformand Clujul in loc de pelerinaj pentru galeristi, colectionari si curiosi din intreaga lume. De atelierul lui Marius o despartea doar o usa, dar complicitatea proximitatii nu a virat niciodata spre un amestec in munca celuilalt decat pentru a chestiona vreo asociere nefericita de culori sau a lansa un „Ce vrei sa spui cu asta?”

Zilele de lucru ale Smarandei se terminau cu vernisaje si evenimente artistice. Pauzele ei se intamplau la cafele si tigari cu Adrian Ghenie, Mircea Suciu, Vlad Olariu, artisti care se vizitau si povesteau despre munca lor. Designerii nu au obiceiul asta, spune Smaranda, dar n-a resimtit-o ca pe o lipsa. „Sincer, nici nu-mi place foarte mult sa vorbesc despre moda. Nu ma uit foarte mult la moda. Am cateva branduri pe care le urmaresc, dar putine: Vetements, Hood by Air, Off-White, MSGM, Delpozo.”

„Nu e un business la scara mare, e un business la scara umana”, spune Marius Bercea despre cum percepe el cresterea atelierului. „Din punctul meu de vedere, Smaranda e o maratonista, nu-i interesata de un sprint.”

Treptat, a construit un brand de nisa care nu a vandut niciodata extrem de mult, dar care a putut mereu sa-si acopere costurile. A contribuit la asta, crede, publicul strain care, venind la Fabrica, ajungea si prin atelierul ei. „Nici nu-mi dau seama exact de mecanism”, spune ea. „Nu stiu business. M-am luat doar dupa instinct. Pe pipaite. Oricum alta varianta nu era.” A contat enorm si participarea la Saptamana Modei din Viena, incepand cu 2012. Dincolo de expunere, hainele ei se gasesc intr-un magazin permanent din MuseumsQuartier, organizatorii austrieci o invita anual la pop-up shopuri si evenimente pentru care face micro-serii speciale (in Romania vinde maximum 30% din ce creeaza).
Definitorie pentru ce este brandul azi a fost si incursiunea cu Marius in Statele Unite, in 2014. Au strabatut orase-fantoma din desertul californian, coplesiti de cum se stingea soarele direct in stralucirea neoanelor publicitare, si au facut un road trip pe Coasta Pacificului, pe urmele generatiei Beat despre care citisera inainte sa plece de acasa. „A fost o perioada in care amandurora ni s-au modificat major cateva ingrediente in munca de atelier”, spune Marius.

Scurtcircuitul s-a resimtit in primul rand la nivel cromatic. Prima colectie a Smarandei de dupa intoarcerea in tara a fost un boom de culoare, si de atunci continua sa jongleze cu texturi, culori si printuri. „E mult mai greu sa lucrezi in culoare, clar”, spune ea. „Acum, uitandu-ma in spate si gandindu-ma, chiar se lucra foarte usor cu negru.”

Din perioada de inceput a Smarandei, Lavinia Ban, lector universitar la UAD si fosta colega de facultate, isi aminteste o colectie inspirata de eterna jacheta matlasata, inca prezenta pe strazile din Romania. Estetica amintea de moda japoneza, insa povestea era inspirata de realitatea romaneasca. Ce face Smaranda acum prin personajul feminin sofisticat pe care il promoveaza, crede Lavinia, reflecta o schimbare de perspectiva si o evolutie fireasca in traseul ei creativ: faptul ca a reusit sa vada, sa viseze si sa creeze dincolo de constrangerile peisajului autohton, tintind o audienta internationala.

Un peisaj extra-colorat de doi ani jumate incoace si de Marc, fiul ei si al lui Marius, pe care, dupa o luna de stat acasa, l-a luat cu ea la atelier. „Il aduceam si pe el, statea, dormea. Am continuat sa fac colectii, sa merg la Viena, am mers cu el de doua ori acolo.”

Acum, la 34 de ani, Smaranda isi imparte riguros timpul intre atelier si acasa, viata sociala se rezuma la vernisaje si la cafeaua de dimineata bauta cu alti parinti. „Nu mai ies in oras, ma culc devreme, ma trezesc devreme. Pe la 8 jumate sunt aici. Trebuie sa ma organizez foarte bine, ca la 3 merg la gradinita dupa pitic. O sa ies si eu din barlog la un moment dat, dar nu-s pregatita.”

Prin toate lucrurile pe care le povesteste Smaranda Almasan despre brandul Smaranda Almasan adie o liniste cum nu auzi de obicei in vaj-vajul modei. I-ar placea, de exemplu, sa faca serii mici, de cate 10 bucati din fiecare model. Nu vrea presiunea seriilor mari, nu vrea sa fie manager si nu vrea sa fie un om fortat sa fie bun la toate. „N-am vrut niciodata o chestie mare care implica automat mult mai mult stres. Tot timpul mi-am dorit o chestie mica care sa functioneze, pe care s-o pot gestiona. Mi-e suficient deocamdata.”

„Nu e un business la scara mare, e un business la scara umana”, spune Marius despre cum percepe el cresterea atelierului. „Din punctul meu de vedere, Smaranda e o maratonista, nu-i interesata de un sprint.”

Saptamana Modei e un concept-valiza din care de obicei, cand ti-l deschizi in minte, sar imagini cu modele intepenite pe scaune de machiaj, creativi de tot felul alergand cu indicatii in culise, ochi injectati de nesomn, blituri si exces de cofeina. Dar nu toate Saptamanile Modei sunt asa cum le vezi in filme si pe bloguri de fashion – Viena clar nu e – si nu toti designerii intregesc mitul haosului. Unii ti-l desira in liniste, zambindu-ti cu stele si pasari flamingo.

„Ea e foarte zen”, spune Marius. „Are niste mecanisme de control, de nu poti sa-ti dai seama de starea de spirit in care se afla. Cred ca orele de dinaintea prezentarii sunt mai intense, dar dupa aceea e extrem de relaxata. Fumeaza o tigara, vorbeste despre cu totul altceva.”

Smaranda e ca acasa la Viena, stie exact ce are de facut, dar in septembrie, si-a comparat colectia cu marea de negru din restul prezentarilor si s-a intrebat daca nu cumva e vremea pentru o schimbare. Apoi s-a intors la munca de atelier, inconjurata de forfota deschiderii unui nou sezon de expozitii la Centrul de Interes. Indiferent unde o sa-si prezinte colectiile pe viitor, stie sigur ca, dupa anii petrecuti in Fabrica de Pensule, locul unde vrea sa creeze e unul unde e si arta. „Simt nevoia de povestit, de stat la o cafea cu colegii artisti. Am nevoie de actiune in jurul meu, mai o bormasina, mai cineva care taie cu flexul o sculptura. M-am obisnuit cu toate astea si sa ma rup de ele nici nu m-am gandit.”

Articol aparut in numarul de decembrie al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Travel List: Smaranda Almasan”!

Foto: Oltin Dogaru; Portret: Raluca Ciornea; Model: Alissa Alexandra Damian/ Models Under Management; Styling: Ina Borcea; Makeup: Tania Cozma; Hairstyling: Claudiu Alex Sarghe

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here