Prietenii geniale: Oana Gheorghiu & Carmen Uscatu

0
315
Prietenii geniale: Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu
„Cred că noi suntem generația care se simte motivată când aude «nu se poate».” – CARMEN „Am dezvoltat din școală un spirit combativ, de a încerca să învingem ce ni se întâmplă.” – OANA

Cum prietenia înfiripată acum 17 ani între două vecine, proaspete mame, a dus la fenomenul social #NoiFacemUnSpital.

De când s-au întâlnit și până acum, Oana și Carmen și-au lăsat joburile din companii ca să fondeze Asociația Dăruiește Viață, au renovat secții de oncologie și au dotat câteva zeci de spitale cu echipamente medicale, au triplat capacitatea de transplant a României, au construit primul laborator de diagnosticare în profunzime a cancerului limfatic, la Timișoara, și au dotat un laborator similar în București, au schimbat un ordin de ministru pentru ca pacienții să aibă acces la tratament în străinătate, iar în prezent construiesc de la zero un spital de oncologie și radioterapie pediatrică, bifând pe parcurs câteva premiere și recorduri: primul spital ridicat de un ONG exclusiv din fonduri private, cea mai mare donație corporate (10 milioane de euro de la OMV Petrom) și, probabil, cel mai semnificativ proiect de implicare socială din România postcomunistă (260.000 de donatori individuali și peste 1.700 de companii, care au contribuit cu 16 milioane de euro, excluzând donația record amintită).

„Cred că noi suntem generația care se simte motivată când aude «nu se poate».” – CARMEN
„Am dezvoltat din școală un spirit combativ, de a încerca să învingem ce ni se întâmplă.” – OANA

Deja, impactul e remarcabil: nu doar că au strâns fonduri vitale, ci au arătat și că o mobilizare precum #NoiFacemUnSpital este posibilă în țara lui „nu se poate”. Dar neliniștea ce le-a adus împreună, cea care le-a făcut să se lupte întâi pentru un adolescent cu leucemie și apoi pentru alte mii de bolnavi de cancer, e încă prezentă. Pentru că, oricât de mari ar fi schimbările, dorințele lor de schimbare sunt și mai mari.

S-au cunoscut în februarie 2002, când Oana s-a mutat în același bloc din Militari unde locuia Carmen. Amândouă erau mame cu copii mici, de câteva luni. Ziua își făceau plimbările în parc împreună, iar seara, după ce culcau copiii, se uitau la Ally McBeal și împărțeau o cutie de înghețată. Cinci ani mai târziu, mutarea lui Carmen din bloc le-a reordonat prietenia: se vedeau la final de săptămână, având grijă ca și cei mici să aibă program comun.

Momentul ce avea să le unească profesional a venit în martie 2009. Pe e-mailul de serviciu, Oana a primit un mesaj de la agenția de turism de la care cumpărase o vacanță cu o vară înainte: „Era strigătul de ajutor al mamei unui băiat de 17 ani, Dragoș, bolnav de leucemie. Încerca să strângă 150.000 de euro ca să plece cu el în străinătate.” I-a trimis mesajul și lui Carmen, întrebându-se cum ar putea ajuta într-un mod care chiar să conteze. Convinse că statul român ar trebui să deconteze transplantul, în loc ca mama să strângă banii din donații, au început „o luptă surdă cu autoritățile”. Mai exact, sute de telefoane și de e-mailuri în încercarea de a propulsa dosarul lui Dragoș pe masa Guvernului spre aprobare. „Dosarul se tot plimba de la o instituție la alta, timpul trecea, iar băiatul ăsta de 1,85 metri ajunsese la 45 de kilograme, imobilizat la pat”, povestește Oana. „Intrasem într-un tăvălug în care situația ni se părea urgentă doar nouă, nu și altora”, adaugă Carmen. În această frenezie, le-a venit ideea de a organiza un protest în Piața Victoriei, fără să aibă habar ce presupune.

Următoarele 24 de ore ar putea fi un scurtmetraj în regia lui Porumboiu: la amiază, între instrucțiunile unor funcționare de la Primăria Capitalei și sfaturile unui alt solicitant de autorizație de protest, care s-a dovedit a fi Remus Cernea, au scris ad hoc o cerere („Subsemnatele, solicităm organizarea unui protest pentru abolirea pedepsei cu moartea în România”); în scurt timp s-au trezit în fața unei comisii formate aproape numai din bărbați, care le-a informat cu zâmbetul pe buze că pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1989 și s-a străduit să le descurajeze, dar care, într-un final, le-a dat autorizația de protest; după-amiază, fără sprijinul direcțiunii școlii lui Dragoș, pe care mizaseră, au început să contacteze direct colegi de-ai lui și alte cunoștințe; seara au făcut rost de o bază de date cu jurnaliști și pe la 1:00 noaptea au trimis un comunicat de presă. Așa au adunat circa o sută de oameni la protest. Așa au cunoscut-o pe Paula Herlo, care a prezentat apoi cazul în campania Pro TV ce a dus la înființarea Registrului Donatorilor Onorifici de Celule Stem. Așa au obținut în aceeași zi aprobarea dosarului lui Dragoș. Așa au constatat că „cetățeanul este, de fapt, foarte puternic, dar că nu conștientizează și nu-și exercită această putere”, după cum spune Oana.

În ziua de mai când Dragoș a plecat la tratament în Israel, cele două s-au așezat într-o cafenea cu gândul de a sărbători mica lor victorie. Pe măsură ce vorbeau, și-au dat seama că nici una nu se simte bucuroasă. „Între timp, aflaserăm de zeci de alte cazuri similare. Aveam sentimentul că n-am rezolvat nimic, de fapt”, rememorează Oana. „Pentru toți ceilalți, situația rămăsese la fel”, completează Carmen.

Dacă în Europa 80% dintre copiii bolnavi de cancer supraviețuiesc, în România 1 din 2 moare, din cauza lipsei tratamentelor corespunzătoare și aplicate la timp, dar și din cauza infecțiilor spitalicești. Pentru a le da o șansă la viață, Oana și Carmen s-au axat de la început pe renovarea și dotarea clinicilor și secțiilor de oncologie. În primii trei ani de lucru împreună au făcut asta în regim de voluntariat – prin intermediul unui ONG, Salvează Vieți, co-fondat împreună cu alte cinci persoane – și păstrându-și joburile. „Munceam mult, dormeam puțin”, rezumă Carmen perioada. „Aveam joburi full-time, copiii noștri erau deja la școală, seara lucram pentru proiecte [de voluntariat], așa că prindeam vreo patru ore de somn. Weekendurile ni le petreceam doar împreună: noi muncind, copiii ba cu teme, ba cu meditații, iar bărbații noștri – nevoiți să gătească pentru că noi aveam treabă! A fost o perioadă foarte faină și plină de energie.” Prima cameră sterilă de transplant și primul laborator de diagnosticare în profunzime a cancerului limfatic la Timișoara – ambele realizate cu bani strânși în urma unor campanii de informare asupra unei facilități fiscale puțin cunoscute la acel moment, prin care companiile puteau dona 20% din impozitul pe profit – se numără printre reușitele perioadei.

Tot pe atunci, fundraising-ul le aducea față în față cu oameni din companii sau din agenții ce ar fi putut facilita noi contacte – printre ei, Aneta Bogdan, fondatoarea Brandient. „Aneta a avut răbdare să ne asculte și ne-a spus că ea nu ne-ar da nici un ban pentru că voluntariatul înseamnă să faci când poți și cât poți. Or, dacă ne-am descoperit vocația, ar trebui să ne-o asumăm, profesionist. Am plecat simțindu-ne foarte neînțelese. Dar s-a dovedit că avea dreptate”, povestește Carmen.

În 2012 și-au dat demisiile, s-au retras din ONG-ul în care se acumulaseră neînțelegeri între co-fondatori și au înființat propria asociație, căreia i s-au dedicat. „Un moment de panică” și „o mare presiune” sunt cuvintele cu care descriu acest pas decisiv. Dar datorită lui, mii de pacienți au avut parte de echipamente, proceduri de diagnosticare sau condiții mai bune în spitale în ultimii opt ani. Iar de la sfârșitul anului viitor, copiii vor fi tratați în primul spital de oncologie pediatrică ce reunește toate serviciile necesare: terapie intensivă, chirurgie, radioterapie și chimioterapie. Potrivit estimărilor, în România sunt 5.000 de copii în tratament și în fiecare an alți 400-600 sunt diagnosticați cu cancer.

Spitalul Dăruiește Viață, o clădire cu șase etaje plus subsol, mezanin și parter, se înalță în spatele Spitalului „Marie Curie”, cu care este interconectat. Într-un an de la turnarea fundației, structura este deja finalizată. Urmează instalațiile, compartimentarea, designul fațadelor și dotarea.

Inițial, planul Oanei și al lui Carmen era să renoveze secția de oncologie a Spitalului „Marie Curie”. La sugestia arhitectei Raluca Șoaita au început să ia în calcul o variantă mult mai bună pentru pacienți: o construcție distinctă. Public, au anunțat că vor să ridice o clădire cu trei etaje, dar în secret și-ar fi dorit să fie șase. Succesul campaniei de strângere de fonduri a fost atât de mare, încât au îndrăznit să extindă proiectul. „Ne-a ajutat faptul că aveam deja niște proiecte realizate prin asociație și că, în general, ce am promis am făcut”, crede Oana. „A contat și implicarea Pro TV-ului, a Paulei [Herlo] și a lui Alex [Dima]. Și apoi e vorba despre contextul politic, despre faptul că autoritățile nu fac nimic. Oamenii s-au agățat de spitalul ăsta ca de o speranță că se poate schimba ceva în bine în România.
Sau după cum a spus Gabriel Liiceanu, unul dintre susținători, la deschiderea șantierului, proiectul „are următoarea semnificație: o societate arată că poate să facă ce nu reușește un stat care a abandonat-o”.

Felul în care această inițiativă a crescut de la an la an dovedește că solidaritatea poate fi un antidot la incompetență, dar nu și o scutire de responsabilitate. Oricât de empowering este mesajul #NoiFacemUnSpital, donatorii, plătitori de impozite, continuă să se întrebe de ce statul român nu a inaugurat în 30 de ani nici un spital (primul construit de la zero ar urma să fie deschis în septembrie, la Mioveni, conform Primăriei din localitate). „Atunci când suntem uniți, putem face lucruri incredibile. Dacă vom fi uniți și în relația noastră cu statul, îl putem determina să facă lucruri. Acest proiect ne arată că trebuie să cerem mai mult Guvernului și trebuie să mergem la vot și să votăm foarte informat și să nu mai acceptăm să fim mințiți”, spune Oana. Iar Carmen adaugă: „Comunismul a lăsat în urmă neîncredere în cei de lângă noi. Cred că proiectul nostru a adus încredere în unitate. Și mai cred că prin faptul că oferim transparență totală asupra cheltuirii fondurilor, îi încurajăm pe oameni să aștepte aceeași transparență și de la stat, să ceară explicații pentru felul în care sunt folosiți banii lor din impozite.”

De la cazul lui Dragoș în 2009 la ridicarea unui spital în 2019, Oana și Carmen au parcurs un drum lung, chiar dacă și atunci, și acum, simt că rezolvă o problemă mică în ansamblul tuturor problemelor din sistemul sanitar. O reformă din temelii e ceea ce și-ar dori. Contribuția lor nu-i însă mică, dacă spitalul ar deveni un exemplu de bune practici care să fie replicat.

Astăzi, primul gând al multor părinți după ce află diagnosticul de cancer este cum să plece cu copilul în străinătate. Noul spital ar urma să le dea speranțe de tratament în România. „Ne dorim să creăm un model. Știm deja că va fi un model ca arhitectură și echipamente, dar vrem să fie și din punctul de vedere al funcționării. Pentru asta trebuie să facem mai mult decât să-l construim. «Ce va fi cu spitalul după 2020?». E o întrebare pe care ne-o pun toți donatorii și pe care ne-o punem și noi”, recunoaște Carmen. Iată de ce își doresc ca, după finalizarea construcției și donarea întregii investiții către Spitalul „Marie Curie”, să rămână implicate în activitatea de zi cu zi și, în paralel, să consolideze și să renoveze vechiul spital.

Peste cinci ani mi-ar plăcea să fiu pe o insulă și să mă uit la ce se întâmplă în spital pe un ecran și totul să fie perfect”, spune Carmen răzând. „Te-ai uita ca la un serial, nu?”, completează Oana.

Oana și Carmen poată haine și accesorii din garderoba proprie.

Text: Ioana Chira

Makeup: Adina Vlad

Hairstyling: Alex Caraman/Beauty District

Foto: Oltin Dogaru

Material apărut în numărul de septembrie 2019 Harper’s BAZAAR.

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here