Scene din viata unor campioane

0
114
campioane echipa de spada a Romaniei
Ana Maria Popescu

Ce a insemnat pentru Simona Pop, Ana Maria Popescu, Loredana Dinu si Simona Gherman sa castige singura medalie de aur a Romaniei la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro si prima din istoria echipei nationale de spada.

campioane echipa de spada a Romaniei

A XXXI-a editie a Jocurilor Olimpice de Vara, prima gazduita de un oras sud-american, n-a inceput bine pentru sportivii romani. Jurnalistii din tara scriau ca din 1952, de la Helsinki, Romania n-a mai trait niciodata cinci zile fara medalie la o Olimpiada. Si iata-ne in cea de-a sasea zi! In tara sunt orele dupa-amiezii si cine stie cate televizoare sunt deschise la meciul din sferturi in care spadasinele romance intalnesc SUA, un meci teribil in care cu un minut inainte de final conduc americancele. si cine poate spune ce s-a intamplat atunci cu Ana Maria Popescu, in acel minut cand scorul ne era defavorabil, 20-23. Ana, vicecampioana olimpica la Beijing in 2008, de doua ori campioana mondiala (individual si echipe) si de sapte ori campioana europeana (individual si echipe), declarata in repetate randuri cea mai buna spadasina din lume, acolo, pe plansa de la Rio, in doar cateva secunde, a egalat. A urmat ceea ce in acest sport se numeste minutul de aur, iar ea a dat tusa care a calificat Romania in semifinale.

„Marii campioni care si-au binemeritat locul in istoria scrimei sunt cei care au reusit sa gaseasca ineditul, sa creeze si sa solutioneze situatii originale”, spune Laura Badea referindu-se la acea lovitura finala a Anei. „Pe plansa, lupta directa cu adversarul contine o componenta psihologica importanta, iar victoria revine aceluia care da cu facilitate si inteligenta tusa”, adauga cea care cu exact 20 de ani in urma castiga aurul olimpic la floreta individual. La trei luni dupa Rio, intr-un studio din centrul Bucurestiului unde are loc sedinta foto pentru BAZAAR, Ana Maria Popescu rememoreaza: „Parca toate s-au derulat atat de repede. Tin minte foarte clar meciul impotriva Statelor Unite. Tin minte figurile fetelor in momentul tusei decisive. De mine depindea totul atunci. Vad si acum crisparea de pe fetele lor si frica. Mai tarziu, mi-au spus ca aveau in minte numai Londra, numai imaginea de acolo. Era un peisaj apocaliptic, daca vrei.”

Cu patru ani in urma, de la Jocurile Olimpice de la Londra se intorsesera fara nici o medalie. Iar Londra va reveni de multe ori in discutie. insa la Rio, la finalul meciului cu America, Simona Gherman tine minte ca stia ca vor merge mai departe. Echipa Romaniei a intalnit apoi Rusia, pe care, cu o singura exceptie, a invins-o de la primul la ultimul releu. si intr-un final, invingand China, fetele au adus in tara singura medalie de aur de la Jocurile din acest an si prima medalie olimpica de aur din istoria nationalei de scrima. Alte trei medalii olimpice de aur fusesera obtinute de-a lungul timpului la individual de Mihai Covaliu (2000), Laura Badea (1996) si Ionel Drimba (1968). Pentru campioanele de azi, miza insa fusese echipa. Invinse la individual, se remontasera pentru principalul scop pe care il aveau la Rio: aurul pentru Romania. In ziua de 12 august 2016, pe noptierele lor erau medaliile. Cand s-au trezit, le priveau parca nevenindu-le sa creada. Reusisera.

Amintiri din Rio de Janeiro

campioane echipa de spada a Romaniei
Loredana Dinu

Fiecare dintre ele isi aminteste altfel saptamana dintre concursul individual si cel pe echipe, dar toate recunosc ca a fost cea mai dificila. Multi le vedeau pe podium la individual, iar in zilele care au urmat acelor infrangeri au fost atacate din toate partile. Pe Ana Maria Popescu, acuzele o motivau. La urma urmei, cele mai dezamagite erau ele si antrenorii. Simona Gherman nu uita orele lungi petrecute pe balconul apartamentului lor de la Rio, jucand carti. „Ceva banal”, la urma urmei, dar care pe ea a ajutat-o sa-si adune fortele pentru competitia pe echipe. La masa improvizata de joc isi spuneau ofurile, erau din nou unite, pana si Ana li se alaturase, desi ei nu-i plac jocurile de carti. in acele zile, nici la antrenamente parca nu le iesea nimic, ca si cand uitasera tot sportul, iar antrenorul Dan Podeanu chiar le spusese sa-si dea echipamentele jos, pentru ca „asa ceva nu se poate”. „Ne pierduseram orice urma de incredere. Inca ne apasa si esecul de la Londra, de care n-am uitat nici in ziua de astazi, chiar daca am castigat aurul la Rio”, explica Ana. Dar cat de diferit era totul fata de Londra, unde plecasera cu medaliile de gat si se intorsesera fara, unde totul iesise perfect la antrenamente si totul fusese aiurea in concurs! La Rio avea sa fie exact invers. In plus, desi sportivele sunt obisnuite sa fie departe de casa, dupa doua saptamani dorul de ai lor le apasa; zi de zi aveau acelasi program, conditiile nu erau cele mai bune, nu-si permiteau sa iasa din satul olimpic pentru a vizita orasul. Rezerve de energie si-au gasit mereu in ele insele. Iar din 2015 au inceput sa lucreze si cu psihologul Alina Gheorghisan. „Din pacate, in sportul romanesc nu se pune accent deloc pe pregatirea psihologica. Antrenorul joaca rol de mentor, de parinte, de psiholog, de medic… Nu mai puteam face fata asa, echipele cu care ne luptam au un staff bine pus la punct si fiecare om din lot stie ce are de facut. Probabil rezultatele noastre s-ar fi vazut altfel, daca am fi lucrat cu Alina de mai mult timp”, constata Ana. Si Loredana Dinu e constienta de avantajul de a avea un psiholog alaturi. Spune ca Rio a fost si despre lupta cu ea insasi. „Despre cum am trecut peste limitarile fizice si psihice. Despre o echipa unita care si-a indeplinit un vis.” In timpul finalei cu China, Ana privea scorul si nu-i venea sa creada. Vedea surprinderea de pe fetele adversarelor si pana in ultimul moment s-a asteptat ca acestea sa isi revina, sa scoata toate armele si sa intoarca scorul. Nu s-a intamplat. O sala intreaga tinea cu Romania. Ultima tusa a fost o explozie de bucurie. „Toata lumea scanda numele Romaniei. Este un sentiment pe care nu ajungi sa il traiesti de prea multe ori in viata”, spune acum. In timpul aceluiasi meci, privind scorul, Simona Gherman constientiza ca ele sunt noile campioane olimpice. incepusera bine meciul si aveau sa castige, era clar. Simona Pop, cea mai tanara din echipa, isi aminteste cum erau aliniate pentru premiere, iar in dreptul lor scria gold. Cu greu trecuse peste infrangerea de la individual. Isi reprosa ca fusese desemnata pentru a concura, antrenorii avusesera incredere in ea, si ea dezamagise. Dar erau acolo mai ales pentru echipa si iata ca echipa lor invingea.

Dupa aceasta zi traita intr-o sala de la Rio, zi care ramane in istoria scrimei romanesti, obosite si fericite, campioanele au ciocnit un pahar de sampanie cu delegatia Romaniei si au mers in apartamentul lor. Tot ce si-ar fi dorit era sa se intoarca acasa. Ele nu-si sarbatoresc victoriile, asa cum fac nemtoaicele, rusoaicele sau alte sportive care, oricat de obosite ar fi, ies si petrec. „Noi? Repede in camera de hotel, ne intindem pe pat ce avem de mancat si imediat ne bagam la somn. Asa ne-am obisnuit”, spune Simona Gherman. Pana sa plece la Rio, ea nu mai statuse atat timp departe de fetita ei, Teodora (3 ani). In 2014, cand revenise in sport, isi anuntase colegele ca nu se intoarce decat pentru medalia care le lipseste – pentru aurul olimpic.

Viata de dincolo de plansa

Ana Maria Popescu nu si-a dorit niciodata sa se retraga din sport. Isi gaseste motivatie in orice. Intr-o zi in care nu are chef sa mearga la antrenament se gandeste ca adversarele ei se antreneaza deja la ora respectiva si ca vor fi mai bine pregatite. Atunci nu mai vede nici o scuza si sare din pat. Zi de zi, cu exceptia duminicilor. „De motivatie nu am dus lipsa niciodata. Si toate rezultatele pe care le-am obtinut pana acum pot sa le obtin inca o data.” Iar medaliile, si ele pot da dependenta. Ana este casatorita cu poloistul Pavel Popescu, iar dupa Rio radeau spunand ca incep sa se obisnuiasca unul cu altul. Nu-i un lucru firesc sa fie impreuna doua saptamani legate, in apartamentul lor din Bucuresti. Ana e cea care se ocupa, dupa antrenamente, de casa: plateste facturi, face curatenie, gateste. „Imi place sa fac toate astea, pentru ca ma simt inradacinata undeva. Toata copilaria mi-am trait-o departe de casa, ba la camin, ba in hoteluri, niciodata nu am avut un loc al meu. Acum simt ce inseamna sa ai cu adevarat o familie si cineva sa depinda de tine, pentru ca sotul, daca se intoarce de la antrenament seara si nu are cina pregatita, nu va da randament a doua zi. [Rade.] Si ma bucur ca printre toate gasim timp sa ne uitam la un film acasa, sa mergem la teatru, sa iesim cu prietenii. Cine spune ca nu are timp pentru el este doar lenes. E timp pentru orice in viata asta, trebuie doar sa stii sa ti-l organizezi.”

Ele, campioanele din echipa Romaniei de spada, stiu totul una despre cealalta, isi cunosc toate rudele, stiu ce le deranjeaza, ce le bucura, nu e nimic ce ai putea sa o intrebi pe una despre cealalta si sa o prinzi in incurcatura. In aceasta echipa ce pare mai degraba o familie, Simonei Gherman i se mai spune Fibra. Ea e cea care oricat ar manca, nu se ingrasa. „Fibra, hai sa luam si noi cu echipa medalia care ne lipseste, pentru ca asta ne-ar implini, pe tine ca sportiv, pe mine ca antrenor, si pe fiecare fata-n parte. Si hai sa nu terminam cu gustul amar de la Londra”, ii spusese antrenorul intr-o zi la Rio. De la inceputul anului, Dan Podeanu si Simona Gherman numarau impreuna zborurile care ii desparteau de intoarcerea de la Rio. „Haide, Fibra, ca ne ajuta Dumnezeu si mai sunt sase zboruri”, radeau ei. Inainte sa plece de la Rio, Ana isi sunase mama sa-i pregateasca „toate bunatatile”. „Dupa ce am rabdat de foame, la propriu, o luna, mama m-a asteptat cu masa plina. Parca eram venita de pe front.”

Apoi, si-a facut o lista cu prieteni carora de mult le promisese ca se vor intalni si a mers in vacanta in Croatia, unde sotul ei era in cantonament cu echipa de polo. Il vedea doar in pauzele de antrenamente, dar era oricum ceva sa fie concomitent in acelasi oras. Urmatoarea destinatie a fost Malta, unde echipa lui Pavel a jucat in turul doi din Champions League, iar Ana si-a reluat incet pregatirea fizica, dupa o pauza de o luna. Viata de sportivi, dar nu se plang, desi inca mai asteapta luna de miere, ziua in care ei, sotii Popescu, vor pleca singuri intr-o vacanta mai lunga de un weekend, ceea ce nu s-a intamplat niciodata in cinci ani. „Glumim ca avem timp la pensie, toata lumea stie ca sportivii se pensioneaza mai devreme.” Intoarsa de la Rio, pentru Simona Pop, sarbatoarea a inceput cand a coborat nu din avion, ci din trenul care o dusese, timp de inca 16 ore, de la Bucuresti la Satu Mare, orasul ei. Acolo o asteptau cu pancarte copiii de la sala de scrima. I-a fost acordat titlul de cetatean de onoare al orasului. „E si mai frumos sa castigi o asemenea medalie venind din provincie, pentru ca oamenii chiar se bucura acolo. Ma opreau pe strada. Cine nu stia de scrima a auzit. Pentru oras a fost un moment foarte important.” Cand le auzi vorbind, intelegi repede cat de importanta este, pentru fiecare dintre ele, familia. Toate sunt casatorite, iar in competitii au ales sa poarte numele sotilor. Loredana Dinu mi-a povestit cum sotul ei, Bogdan, o insotea la alergat cand si-a reluat pregatirea. Dupa Olimpiada, au petrecut impreuna o vacanta in Grecia, iar apoi si-a vizitat mama la Craiova. Vecinii si oamenii care o cunosteau de mica ii spuneau acum cat de mandri sunt de ea, cum au urmarit meciurile noaptea si cum au plans alaturi de ele. Iar Loredana le-ar fi istorisit ore in sir, in cele mai mici detalii, cum a aratat la fata locului Olimpiada. Mai ales „momentul podiumului”, cel mai emotionant pentru ea. „Mi-l inchipuisem de atatea ori si a fost chiar asa ca in imaginatia mea. Cand doamna Ana Pascu [vicepresedintele Federatiei Internationale de Scrima] ne-a inmanat medaliile si am vazut ca avea lacrimi in ochi, am simtit ca ma topesc.” Fericita a fost si cand pe aeroportul din Bucuresti au asteptat-o sotul, mama, familia venita de la Craiova, nepotii, si seara, cand prietenii i-au pregatit o petrecere-surpriza intr-un restaurant.

campioane echipa de spada a Romaniei
Simona Gherman

In timp ce in studioul foto se trag ultimele cadre, Simona Gherman imi povesteste cum fetita ei a vazut meciurile in direct, noaptea, si cum la final s-a apropiat de ecranul televizorului si a intrebat: „De ce plange mama mea?” „De fericire”, a lamurit-o tatal ei. Pana atunci, Teodora nu intrebase ce e fericirea. O privesti pe Simona si vezi la ea siguranta celui care stie ca poate face orice si-ar propune. Si te gandesti ca in spada nu e timp pentru ezitari si ca atitudinea aceea isi gaseste apoi locul in felul omului de a fi. Sau poate ca e, de fapt, invers. „Cineva m-a intrebat odata ce regret am in viata, ce am vrut sa fac si nu mi-a reusit. Pana acum, multumesc lui Dumnezeu, tot ce mi-am propus am si reusit.” Si adauga: „Bine, poate ca nici eu nu tintesc foarte sus”. Totusi, in 2014, cand s-a intors in scrima, era pe locul 26 in lume. In 2015, era deja pe locul 8, iar in 2016 devenea campioana europeana la individual. Este de doua ori campioana mondiala cu echipa si de sapte ori campioana europeana (individual si cu echipa). Si nu o data tusele decisive din meciurile Romaniei i-au apartinut. in viata de zi cu zi, Simonei ii place sa-si petreaca timpul dandu-se cu rolele alaturi de Teodora, care se plimba pe bicicleta, sau amuzandu-se amandoua in tobogane, la locul de joaca. Uneori are impresia ca atat a privat-o pe fetita de prezenta ei, incat nu mai stie cum sa recupereze.

campioane echipa de spada a Romaniei
Simona Pop

Cat despre Simona Pop, din 2012 este casatorita cu un fost coleg din lotul national de scrima. Adrian este antrenor de spada la Satu Mare, oras cu traditie in acest sport, din care niciodata nu s-au gandit sa se mute, chiar daca in ultima vreme ea a ajuns acasa cel mult o luna pe an. Se mutase, de fapt, la Bucuresti pentru antrenamentele cu echipa. „Cand am zis ca o duc astfel pana la Rio, multi se intrebau cum pot. Am reusit, dar daca imi mai cerea cineva o luna, nu stiu daca mai puteam.” Azi, in orasul lor din nord, Simona si sotul ei duc o viata obisnuita. Ea incepe sa constientizeze ca a devenit un model pentru copiii care fac scrima si e dispusa sa-si foloseasca tot capitalul de imagine acumulat pentru a atrage mai multi copii la sala si pentru a obtine sponsorizari pentru ei. Nu se vede, insa, antrenand. „Nu cred ca as fi o antrenoare buna si decat sa-mi bat joc de copiii altora, mai bine stau in banca mea.” Simona Pop are o naturalete dezarmanta. Ea este singura din echipa care nu a plecat niciunde dupa intoarcerea de la Rio, pentru ca a stat destul departe de Satu Mare, iar vacanta ei de vis este acasa, nici prin gand nu-i trece sa-si faca bagajul pentru calatorii de placere. Uneori, aveam impresia ca Simona mi-ar fi vorbit mai mult despre oras decat despre ea. „Pentru mine, Satu Mare e centrul universului, de acolo porneste totul si acolo se termina tot.” Acolo, in centrul universului, Simona locuieste pe aceeasi strada cu unul dintre fratii ei. Acelasi care, dupa victorie, a sunat-o si i-a spus: „Tu chiar esti cea mai norocoasa persoana pe care o cunosc. Tu chiar ai reusit.”

Va urma…

campioane echipa de spada a Romaniei
Ana Maria Popescu

Pentru Ana, noul sezon a si inceput. Este singura din echipa care in noiembrie isi reluase deja antrenamentele. „Nu vreau sa renunt inca la scrima pentru ca simt ca mai pot, ca locul meu este tot in sala, ca mai am ceva de spus, ca mai sunt medalii de castigat.” Loredana inca nu si-a reluat antrenamentele si nu s-a hotarat ce va urma. Ia in calcul si o retragere, insa nu e o decizie la indemana, se simte prinsa la mijloc intre dorinta de a avea un copil si provocarea unei noi medalii olimpice. Simona Gherman nu stie nici ea daca se va intoarce pe plansa. E o hotarare pe care o va lua in familie in curand. si Simona Pop se gandeste acum ca ar fi timpul sa devina mama. Poate ca va avea un copil si se va intoarce la sport dupa o perioada. „Simona [Gherman] a reusit. De ce n-ar reusi si altcineva? Oricum ar fi, acum familia e pe primul plan.” O intreb cum vede ce se petrece cu sportul romanesc, dincolo de victoria lor. Este de aceeasi parere cu antrenorul Dan Podeanu. Copiii ar trebui, in primul rand, indreptati catre sport. in zilele noastre, parintii aleg sa-i trimita la ore suplimentare de engleza sau de pian si toata lumea uita un lucru: „Ca sa ajungi sportiv de performanta, in copilarie trebuie sa te impinga de la spate parintii”. Desi in cazul lor pare sa nu le fi impins decat dorinta de a fi pe plansa. Dar ele, cum spune si Simona, fac parte din generatia care a copilarit in cartier, iar copiii erau mai atletici. Asa era atunci. Pe cand campioanele de azi abia incepeau.

Cititi si: “INTERVIU: Sus in aer”!

Foto: Oltin Dogaru, Make-up: Adina Vlad, Hairstyling: George Negrisan, Styling: Ina Borcea si Cosmin Florea

Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here