Schimb de replici

0

Pentru prima oară împreună pe ecran, Șerban Pavlu și Radu Iacoban vorbesc despre personajele lor din filmul must-see al verii, Charleston, și despre noua generație din cinema.

Alexandru (Șerban Pavlu) și Sebastian (Radu Iacoban) nici că ar putea fi mai diferiți. Zguduit de moartea bruscă a soției lui, Ioana, primul se izolează de restul lumii, își îneacă durerea în băutură și își reprimă emoțiile; atunci când exprimă vreuna, e furie. Cel de-al doilea – iubitul Ioanei în „ultimele cinci luni, mai mult sau mai puțin” – caută antidotul la suferință în compania celorlalți. Mai precis, în compania lui Alexandru, la ușa căruia își face apariția timid chiar în seara în care acesta împlinește 42 de ani, cu gândul de a înțelege mai bine cine a fost Ioana.

Charleston e povestea dulce-amară a acestui triunghi amoros bizar, format din doi bărbați și femeia pe care au pierdut-o. Așteptați-vă să vă emoționați, să râdeți, să fiți cuprinsă de nostalgie sau complet luată prin surprindere de la o secvență la alta. Debutul în lungmetraj al lui Andrei Crețulescu (fost critic de film și fost producător creativ la HBO România, autorul scurtmetrajelor Bad Penny, Kowalski și Ramona) își croiește drum spre inima spectatorilor fără sfială, cu al său umor negru și a sa relație stranie între personajele principale. Dinamica dintre protagoniști e perfect redată de Șerban Pavlu – care a jucat și în toate cele trei scurtmetraje ale regizorului, alături de serialul Umbre și lungmetrajele Inimi cicatrizate, Toată lumea din familia noastră și Câinele japonez – și de Radu Iacoban, pe care-l știți din Amintiri din Epoca de Aur și Portretul luptătorului la tinerețe sau, mai probabil, din teatru, unde-i prezent ca actor, regizor și autor.

HARPER’S BAZAAR: Scenariile bune în filmul românesc sunt scrise de regizori?

ȘERBAN PAVLU: Toate. Nu există scenarii bune scrise de altcineva, cu excepția lui Răzvan Rădulescu, care chiar a scris câteva scenarii, dar s-a ajuns la situația în care regizorul scrie ceva și îl cheamă apoi pe Răzvan Rădulescu să lucreze la scenariu. Dar altfel … Eu sunt regizor, să zicem. Nu se întâmplă să vin să spun: „Am găsit un scenariu foarte bun. De unul, Iacoban.” „Cine-i ăsta?” „Nu știu. Dar e foarte bun scenariul, îl fac.” Iată de ce abordarea auctorială e așa de puternică la noi. Filmul e omul respectiv. Începând cu acea bună dimineață când regizorul s-a gândit să facă un film despre subiectul X, până când câștigă finanțare și apoi până când iese filmul și merge într-un festival, totul e meritul acestui om. E foarte greu să intervii: „Stai, mai eram și noi pe acolo.” „Da, erați, dar dacă nu eram eu, voi nu erați.”

H.B.: Dar în zona de regie credeți că s-a format o nouă generație, după „noul val”? Mă gândesc la Andrei Crețulescu, Adina Pintilie, Daniel Sandu, Bogdan Mirică, Paul Negoescu, printre alții.

Ș.P.: Există o diversificare acum. Și e foarte bine că se întâmplă așa.

RADU IACOBAN: Eu cred că fiecare își vede de povestea lui. Încearcă să se implice în demersul lui sau în efortul lui până la capăt și rezultatul – pe care îl analizează alții – duce eventual la ideea de o nouă generație.

Ș.P.: E vorba și despre o chestiune de stilistică pe care ei, ca generație, ar adopta-o, inspirați poate de o voce puternică. Cristi Puiu, de pildă, a fost farul pentru o serie de oameni care au urmat același drum stilistic, dar au reușit să producă lucruri extrem de personale, de valoroase.

R.I.: Acum se fac niște pași foarte mici dinspre abordarea documentară înspre ficțiune.

Ș.P.: Generația nouă nu are, totuși, coagularea stilistică a „noului val”. E mai degrabă o fugă. Și era normal să se întâmple așa: să fugă de realism și de mizerabilism și să facă altceva. Fiecare își găsește acest „altceva” într-un stil diferit – asta mi se pare a fi o marcă a momentului. Regizorii care au apărut mai recent nu au un limbaj comun, deși în zona neo-noir Mirică și Crețulescu au o anumită …

H.B.: Înrudire.

Ș.P.: Eu așa o văd. Nu știu pe cine jignesc mai tare cu această afirmație. [Râde] În cazul amândurora e clară o anumită reverență față de cinema, care se creează mâncând cinema. Cel puțin la Crețulescu e mult cinema.

R.I.: O referință, două, trei, patru, cinci.

Ș.P.: Nu doar referințe. Sunt zeci de filme, cred, țesute în Charleston. Cinemaul e atât de strecurat în tot ceea ce ține de acest film încât rezultatul e un cinema care nu poate exista în afara cinemaului. Există ceva roșu în fiecare cadru, de pildă.

H.B.: Radu, vorbeai de o îndepărtare de abordarea documentară și de o mai mare apropiere de ficțiune.

R.I.: Mă gândeam la filmul nostru, în special. N-am avut senzația că trebuie să joc eu în situație. Scenariul presupunea studiu de personaj, ceea ce mi s-a părut mega-OK.

Ș.P.: Am admirat enorm curajul lui Radu. El își asumă un personaj, complet diferit de el în situație. „În situație” e un concept care se învață la Actorie.

R.I.: Înseamnă să fii cât mai natural și să nu faci nimic din ceea ce ți-e străin ție.

Ș.P.: Se presupune că cele mai adevărate reacții și cele mai naturale lucruri s-ar întâmpla dacă tu te-ai putea transpune în situație. De pildă, în fața ta o bătrână este jefuită. Ce faci, cum reacționezi? Ca să poți livra toate emoțiile, cel mai bine ar fi să te gândești: Ce aș face eu în această situație? Or, în filmul nostru, Radu face un personaj, care în mod evident nu e el. E un alt om. Și asta presupune o muncă de construcție. Cine-i acel om? Cum ar reacționa el dacă ar vedea o bătrână jefuită?

R.I.: Asta mi-a plăcut de la început, de când am citit scenariul. Orice scenariu e un exercițiu de imaginație. Eu am această experiență din teatru: dacă ar fi să-i scriu lui Șerban un rol, i-aș propune unul care să-l surprindă, să fie total diferit de ceea ce a mai făcut până acum. Iar dacă lui îi place contextul, mergem mai departe. Dacă nu, trebuie să găsesc un alt actor.

Ș.P.: Unde să găsești un alt actor?!?

R.I.: Mi se întâmplă să mă duc la castinguri de film românesc și să văd pe fața regizorului că se gândește: Ah, nu ești personajul.

Ș.P.: În filmul românesc nu prea se mai face construcție de personaj. Problema care apare e următoarea: noi venim, cu toții aproape, dintr-o școală de teatru. Formația profesorilor e de teatru. Iar în școala de teatru am învățat să construim personaje. Dacă am face, de pildă, Caragiale, nu poți juca Rică Venturiano și să fii tu în situație. Vine Radu și spune: „Cucoană…”

R.I.: Boring!

Ș.P.: Nu numai boring, ci și imposibil. Eh, noi, acești oameni veniți dintr-o școală de teatru, am fost puși să facem film. Ne-am adaptat. Dar în film ni s-a cerut exact opusul unei construcții.

R.I.: Pe lângă formația de teatru, noi suntem antrenați să transmitem emoție. O poveste, dacă nu are emoție, e la revedere. De asta cred foarte tare că, dacă pui o cameră într-un cartier, obții multă autenticitate, dar nu mai e ficțiune.

Ș.P.: Poți fi contrazis foarte ușor. Ce nu te emoționează pe tine poate să emoționeze pe altcineva.

R.I.: Da. Dar noi suntem antrenați să transmitem emoție. Cealaltă treabă – că ești mai pletos, mai gras, cu ochelari, fără ochelari – e treaba altor departamente. Mai bine iei un actor și-l faci boxeur în patru luni decât să iei un boxeur și să-l faci actor în patru luni.

Ș.P.: La noi se întâmplă exact opusul. Nu înseamnă că-i rău sau bine. E vorba despre două direcții, fundamental diferite. Mai e o nuanță: noi creștem cu cinema american. Concluzia mea personală – n-am mai discutat-o cu nimeni până acum – e că tradiția actoricească la care ne raportăm nu e cea pe care o practicăm. Tradiția actoricească la care ne raportăm e cea americană. Or, dacă nu e vorba despre un film cu efecte speciale, ci despre unul mai „de artă”, în cinemaul american avem un star care e prezentat prin capacitatea lui de a se transforma – vezi Steve Carell și Channing Tatum în Foxcatcher sau Michael Douglas și Matt Damon în Behind the Candelabra.

R.I.: Sunt o mulțime de exemple, o mulțime de Oscaruri date pentru asemenea roluri.

Ș.P.: E vorba despre o centrare pe personaj și pe mijloacele actorului. La noi e complet altfel: dimineața, actorul are o filmare cu Cristi Puiu, dar seara el s-a uitat la un film american. Seara mănâncă cu bețișoare și dimineața se duce la filmare și mănâncă cu furculița. Reperele lui interioare sunt altele.

R.I.: Eu cred că în filmul românesc nu s-a făcut încercarea de a se spune o poveste. Asta am apreciat la Charleston. Ne-am dus înspre o poveste, pe care a trebuit s-o înțelegem, pentru care am repetat mult, uneori și obsesiv. Șerban a beneficiat de niște omlete la mine acasă și am discutat mult.

H.B.: Ce a mai însemnat studiu de personaj pentru tine?

R.I.: Au fost discuții multe cu Andrei pe toate calupurile de text. Practic, am mers dintr-un rezultat, de suprafață să-i spunem, mai jos, tot mai jos. În momentul în care faci un personaj diferit față de tine, pleci de la ceva anorganic, pe care încerci să-l accesezi prin toate resursele tale. Aici Andrei a ajutat foarte mult, aici Șerban a ajutat foarte mult. Eram ca psihopații după duble: „Cum a fost? A fost OK? A fost prea mult?” Genul acesta de comunicare a generat o muncă de echipă. Fiecare era pe o parte a muntelui și trebuia să ne întâlnim în vârf. Dar Andrei știa foarte bine ce dorește să obțină.

H.B.: Ai un look complet neașteptat în film, Radu.

Ș.P.: E un curaj să-ți asumi un personaj.

R.I.: Sau să ieși cu mustața aia pe stradă. [Râde]

H.B.: Pentru tine, Șerban, ce a presupus să faci acest rol?

Ș.P.: Personajul meu e îndurerat și nervos și rămâne așa tot timpul. Trăiește din nou și din nou aceeași chestie. Riscul pe care-l vedeam era al unei anumite monotonii. Dar cred că există totuși un parcurs emoțional. Și, într-adevăr, Andrei știa foarte clar ce-și dorește, însă așteaptă de la tine, ca actor, lucruri. Nu-ți spune cum să citești o scenă.

H.B.: După ce am văzut filmul, eram întrucâtva nostalgică după litoralul copilăriei: Olimp, terasa cu față de masă și muzică retro. Cum arată litoralul copilăriei sau adolescenței voastre?

R.I.: Și noi am avut aceeași senzație de nostalgie, filmând acolo.

Ș.P.: Întâmplător, Andrei și cu mine suntem de aceeași vârstă. El mergea cu o oarecare frecvență în Olimp, chiar la Vila Scriitorilor. Și eu mergeam în Olimp, nu neapărat la Vila Scriitorilor, deși am avut o prietenă cu care am ajuns acolo. Olimpul acela, al liceului și al anilor imediat următori, mi-a rămas și mie în inimă. Pe mine nostalgia mă afectează mai ales la nivelul de formă, de stilistică – arhitectura, spațiile. De aceea, de pildă, mi-am făcut nunta la Perla. Încă mai exista Perla și mi s-a părut perfect. „Unde-i nunta?” „La Perla. Restaurant Perla.” N-avea locuri de parcare, dar măcar era în centru. Ceva din Perla e și în filmul lui Crețulescu. E un fel de Kaurismaki pe alocuri.

R.I.: Când am văzut barul cu muzica, unde am filmat spre final, nu-mi venea să cred.

Ș.P.: Mie îmi place foarte mult acea parte din film: plec de lângă Radu, vorbesc cu cineva de la masă, trec pe lângă figurație, aleasă pe sprânceană, se aude muzica live, mă opresc în fața scenei … E atât de straniu și de bogat totul. E Lynch.

Charleston a avut premiera mondială la Festivalul de la Locarno, și a intrat în cinematografele din țară pe 8 iunie.

Articol apărut în numărul de iunie al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Noul film al regizorului Radu Jude câștigă marele premiu la Karlovy Vary 2018”!

Foto: Oltin Dogaru, prin amabilitatea distribuitorilor

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here