Spirit călător: Ana Topoleanu

0
87
066-069 Ana Topoleanu DSCF88

Dorința de a cutreiera lumea pentru a explora și a înțelege le-a ghidat viața acestor trei călătoare. Primul episod al seriei îi este dedicat Anei Topoleanu.

De la prima mea vacanță, nu m-am mai putut opri din călătorit. Aveam 22 de ani. Terminasem Facultatea de Sociologie din București. La acea vreme, visul oricărui student era să lucreze în publicitate. Eu am reușit să fac asta, dar jobul nu era chiar atât de creativ și de cool pe cât îmi imaginasem. Cu primii mei bani strânși, am plecat în Chile. Eram îndrăgostită de un băiat de acolo. Am plecat pentru două săptămâni, însă am renunțat la biletul de întoarcere și am rămas un an.

Așa a început totul, în 2007, dintr-o decizie spontană, luată fără frică. Când am ajuns în Chile, nu aveam nici măcar o cameră foto, dar spuneam oricui mă asculta că sunt fotograf. Minciuna a devenit adevăr, pentru că am avut ocazia să lucrez cu un prieten, journalist la Radio România, cu care am făcut un proiect de fotografie. Timp de o lună și jumătate sau două, am umblat împreună de la Muntele Aconcagua până-n extremitatea sudică a Americilor. Călătoria a fost o revelație. Am decis că asta vreau să fac toată viața, că pe drumuri sunt cea mai fericită fată din lume.

Bulgărele s-a rostogolit și am călătorit tot mai mult. Am lucrat în Grecia, ca fotograf pe Insula Rhodos, și deși a fost cea mai urâtă perioadă din viața mea, am aflat care îmi sunt limitele, ce sunt dispusă să fac pentru bani. În timp ce toți ceilalți pe care-i cunoșteam s-au întors în țară înainte de expirarea contractului, eu m-am încăpățânat să rămân opt luni în condiții ca de sclavie, pentru a învăța. De acolo am plecat în Franța, la Strasbourg – o gură de aer, în care n-am făcut altceva decât să citesc foarte mult și să-mi fac autoportrete în mini-depresia mea după Grecia. Apoi, am găsit un alt job de fotografie, de data aceasta în Mexic. Așa am ajuns în Puerto Vallarta, la Pacific, timp de un an, de acolo m-am mutat în Guadalajara, unde am trăit cinci ani, iar de nouă luni sunt înapoi în Puerto Vallarta. Mi se pare amuzant acum că directorul de creație din agenția de publicitate unde am lucrat era un mexican, Joaquin Bonilla, care venise în România din partea cealaltă a lumii, iar eu am ajuns în țara lui de baștină.

În Mexic am prins rădăcini și am reușit să găsesc ușor un confort. Sunt cu un bărbat pe care-l iubesc foarte mult, trăiesc pe malul oceanului, câștig bine, m-am atașat de resortul de yoga și meditație pe care-l conduc (e investiția unei prietene, dar eu m-am ocupat de tot, e ca un copil al meu) și cunosc mereu oameni interesați de yoga, pe care o practic și eu de opt ani. Mexicanii tind să fie foarte relaxați și fericiți, ceea ce îmi place în general. Există și un revers al medaliei – până la urmă, sunt româncă și mă scoate din minți când îi văd că acceptă o groază de mierda, nu luptă pentru drepturile lor, ci se complac în orice situație. Cultural vorbind, e o mare diferență: în timp ce în România lumea e tot timpul nefericită cu ce se întâmplă, aici lumea e tot timpul fericită. Umblatul prin lume m-a făcut să înțeleg că putem fi oricine vrem de mâine. Schimbând orașele și cercurile de prieteni, mi-am dat seama cât de eronată e acea convingere cu care am crescut în România: „Așa sunt eu și nu mă voi schimba”. De fapt, ne schimbăm tot timpul și în fiecare zi ar trebui să încercăm să scoatem din noi varianta cea mai bună.

Retrospectiv, mă gândesc că ori sunt norocoasă, ori am crezut atât de mult în acest stil de viață, de a trăi în afara zonei de confort, încât mi-a ieșit de fiecare dată. În afara episodului Grecia, care a fost dificil psihologic, dar nu traumatizant, n-am avut experiențe descurajante. E greu însă să nu ai o mână de prieteni care să-ți fie tot timpul aproape și e greu uneori cu dorul de țară, care în cazul meu s-a accentuat odată cu vârsta. În primii opt ani, nu m-aș fi întors deloc în România. Veneam pentru că insistau părinții mei. Acum, când am ocazia să plec câteva luni, jumătate din acest timp îl dedic țării. Așa cum unii au ca prioritate să-și cumpere un Mercedes și o casă, pentru mine important a fost întotdeauna să văd alte locuri. Asta mi-a dat forță, m-a inspirat și m-a făcut să mă simt împlinită, indiferent ce mi s-ar fi întâmplat în acel loc. Acum doi ani, de exemplu, am fost în India – o experiență plină de contraste, în care mi s-au întâmplat și lucruri frumoase, și lucruri urâte, dar la final, spre surpriza tuturor, am spus că m-aș întoarce în India. Acum, explorarea lumii a devenit o prioritate și mai mare, pentru că voi avea un copil. Îmi dau seama că e cea mai bună școală pe care i-o pot oferi.

Ana Topoleanu este fotograf și managerul unui resort de yoga și meditație în Puerto Vallarta, Mexic.

Articol apărut în numărul de iulie – august al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Cel mai frumos loc din lume: Carmen Lidia Vidu”!

Foto: Ricardo Robles

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here