Spirit călător: Catinca Tabacaru

0
117
066-069 Catinca Tabacaru_IMG_4497 t
Catinca Tabacaru, alături de Justin Orvis Steimer, unul dintre cei doi prieteni împreună cu care a fondat programul de rezidențe artistice nomade

Dorința de a cutreiera lumea pentru a explora și a înțelege le-a ghidat viața acestor trei călătoare. Cel de-al treilea episod al seriei îi este dedicat Catincăi Tabacaru.

Am plecat la 9 ani, la scurt timp după Revoluție. Mama nu mi-a spus că plecam de tot. Eram în avion când am întrebat-o: „Mami, nu ne vom întoarce, nu?” M-am înfuriat, nu neapărat pentru că nu urma să ne întoarcem, ci pentru că aveam acasă un acvariu cu pești, de care cineva trebuia să aibă grijă, și o colecție de figurine mici din sticlă, pe care nu le luasem cu mine. Ne-am mutat în Canada, inițial doar eu și mama; sora mea a venit cu tata după un an și jumătate.

De cum am putut, am început să călătoresc singură. La 15 ani am dat peste un program pentru elevi prin care aveai ocazia să stai la Paris o lună. Am mințit că aveam 16 ani, vârsta minimă, și am aplicat. Vara următoare, am fost la Londra și Oxford. După ce am terminat liceul, am plecat cu prietenul meu prin Europa, timp de două luni, cu rucsacul în spate. Toate astea s-au întâmplat din proprie inițiativă, dar de fapt am călătorit și când eram mică, imediat după Revoluție.

Urcam în mașină cu tata și mergeam în Bulgaria să vindem pahare sau în Italia să vindem șosete. Sunt multe povești în familie despre aceste călătorii. Tata povestește, de pildă, cum eram în Cehoslovacia, nu reușiserăm să vindem nimic, nu aveam valută, dar eu, la 8 ani, obsedată de înghețată, îmi doream foarte tare una, așa că am deschis portbagajul, am luat două pahare și m-am dus cu ele la doamna care vindea înghețată. M-am întors victorioasă.
În adolescență mă uitam la Beverly Hills, 90210 și mi-am zis că trebuie să ajung în California. Am aplicat la universități de acolo și am intrat la Berkeley. Apoi am studiat Dreptul la Duke University, perioadă în care am lucrat pentru Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda al ONU, aflat în Tanzania, și pentru Office of the Chief Defense Counsel for the Military Commissions de la Guantanamo Bay, Cuba. În Tanzania, după aproape un an, mi-am dat seama că mă aflam de partea greșită a baricadei. Ca procuror, trebuia să merg în Rwanda și să găsesc dovezi pentru ceea ce guvernul și comunitatea internațională își doreau să se fi întâmplat. Dar adevărul e mult mai nuanțat decât „populația Hutu a omorât populația Tutsi”. Era un război civil care se desfășura de ani de zile și ale cărui origini se aflau, de fapt, în momentul în care coloniștii au ajuns acolo, le-au dat locuitorilor cărți de identitate și le-au spus: „Tu ești Hutu, iar tu ești Tutsi”, adică „Tu ești puternic, iar tu, nu”. Prietenii mei care lucrau de partea cealaltă a baricadei, pentru apărare, aveau libertatea de a căuta bucăți de adevăr, de a verifica faptele, în loc să confirme o istorie scrisă de albi, așa cum trebuia să fac eu. La finalul acestui an mi s-a oferit un job în Sierra Leone. Urma să termin Dreptul, voiam un job, dar Sierra Leone îmi părea o țară și mai dificilă. Decisiv a fost, probabil, un comentariu prozaic al mamei: „Te muți în Africa? Cum îți vei găsi un bărbat?” Aveam 25 de ani, m-a pus pe gânduri. [Râde.]

Așa a încolțit ideea că pentru următoarea aventură nu trebuia să merg până-n Africa, ci până la New York, „buricul pământului”. În plus, ca avocat în New York, aș fi fost plătită atât de bine! Am lucrat doi ani într-o firmă de avocatură înainte de a simți că Dreptul nu-i pentru mine – nu pentru că nu-mi plăcea sau nu-l consideram un domeniu absolut fascinant, ci pentru că nu era viața pe care mi-o doream. Îmi doream să străbat lumea, să cunosc oameni din comunități extrem de diferite, să mă plimb dintr-o țară în alta, să am o viață care să debordeze de diversitate. Dreptul nu îmi putea oferi asta. Iată-mă, așadar, la 28 de ani, o avocată care lucra ca intern într-o galerie de artă. Am învățat totul de la zero, mi-am dat seama că am ochi pentru a instala lucrări și am început să-I bat la cap pe cei pentru care lucram să-mi dea un spațiu de care să mă ocup. Mi-au dat un dulap. Fostul lor spațiu de depozitare a devenit spațiul primei mele expoziții, din care am și vândut o primă lucrare. Fantastic! Patru ani și jumătate mai târziu am deschis propria galerie. Și în Drept, și în artă, contează pentru mine să-mi folosesc puterea, oricât de mica sau de mare ar fi ea, pentru a-i proteja pe alții. Asta fac și acum ca art dealer, într-un mod mult mai soft decât atunci când lucram pentru Tribunalul Penal Internațional. De patru ani derulez un program de rezidențe artistice nomade, a cărui idee s-a născut la Grăjdana, un sat la vreo 20 de minute de Buzău. Acolo sunt rădăcinile mele. Acolo i-am dus, în 2013, pe doi dintre oamenii cei mai dragi mie: Rachel Monosov și Justin Orvis Steimer. Am petrecut o săptămână la țară, toți trei, cu mamaia mea, care se chinuia să ne trezească devreme să facem cu ea gimnastica de dimineață. Tot schimbând idei, ne-am gândit ce funny ar fi să ne întoarcem în anul următor cu niște valize pline de lucruri care nu prea se găsesc la țară, să punem o masă la poartă și să începem un troc cu vecinii: ouă și brânză contra lucrurilor pe care le-am fi adus noi. Nu ne-am întors, dar programul de rezidențe se bazează pe aceeași idee: artiștii merg într-un anumit loc și reacționează într-un mod foarte specific la caracteristicile acestuia. Am fost în Harare, Zimbabwe (2015 și 2017) și Newfoundland, Canada (2016), anul acesta vom merge în Jalovik, Serbia, iar anul viitor am fost invitați în Finlanda.

Artiștii adevărați spun mereu că nu știu cum să trăiască fără artă. Similar, eu nu știu cum să trăiesc fără să călătoresc, ceea ce mă face să cred că asta-i chemarea mea. Sunt o exploratoare. Și nu ca urmare a unei decizii cerebrale, ci a uneia care vine din inimă. Călătoria presupune să mă ghidez după inimă. Nimic altceva nu mi se pare la fel de autentic.

Catinca Tabacaru are o galerie de artă care-i poartă numele, cu sedii în Manhattan, New York, și Harare, Zimbabwe.

Articol apărut în numărul de iulie – august al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Spirit călător: Ema Prisca”!

Foto: arhiva personală

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here