Spirit călător: Ema Prisca

0
066-069 Ema Prisca 2

Dorința de a cutreiera lumea pentru a explora și a înțelege le-a ghidat viața acestor trei călătoare. Cel de-al doilea episod al seriei îi este dedicate Emei Prisca.

De când eram mică am avut dor de ducă. Îmi plăceau la nebunie excursiile, taberele, statul pe la prieteni și pe la rudele preferate. Am plecat de acasă, de lângă părinți, la 14 ani ca să fac liceul în alt oraș și apoi, ca multă altă lume, am luat-o spre un oraș mai mare să fac facultatea.

Din România am plecat în urmă cu opt ani și de atunci am trăit în trei țări extrem de diferite între ele: Spania, Georgia și Mexic. Cred că am o predispoziție spre plecat, un spirit de aventură și o mare curiozitate. Sunt un om căruia curiozitatea îi înghite capul. Și am avut noroc să-mi găsesc un om, un iubit, care e și mai aventuros ca mine și alături de care plecările și întoarcerile sunt ușoare. Dacă stau să mă gândesc bine, el mi-a redeșteptat dorul de ducă din copilărie și m-a făcut să mă mut la el, în Spania, lăsând în urmă o viață extrem de comodă, la o vârstă la care oamenii fac credit pentru o casă mai mare sau al doilea SUV. Totodată, masterul pe care l-am făcut la Berlin School of Creative Leadership, având colegi din alte zece țări, a creat o stare de spirit în mine care mi-a pregătit plecarea. Mă obseda gândul că sunt atâtea variante de a trăi și atâtea locuri, iar eu stau de 35 de ani în același, de parcă ar fi fost singurul. Iar cu modelul de viață „carieră-copii-soț-credite” simțeam o nepotriveală.

În Georgia am ajuns la inițiativa unui prieten care ne-a propus să-l ajutăm să
crească agenția de publicitate pe care o are. Despre Georgia știam niște lucruri. Aveam un soi de admirație pentru georgieni, un popor așa de mic, dar care a fost în stare să-și consolideze o cultură și o identitate, în ciuda tuturor imperiilor care au venit peste el. Georgia, totuși, cu doar patru milioane de locuitori, are un Demna Gvasalia, director de creație la Vetements și Balenciaga, și un Beka Gochiashvili, tânărul pianist de jazz pe care Chick Corea l-a declarat un geniu. Anul și jumătate petrecut în Tbilisi a fost plin de proiecte profesionale – am făcut peste 50 de campanii publicitare, dintre care unele exportate până în Nepal –, de oameni fabuloși, personaje epice și de
o înțelegere a ce înseamnă Rusia și să fii vecin cu ea. Ne-am mutat în Mexic pentru că eu mi-am dorit mult să trăiesc în America Latină, o dorință crescută din literatura lui Octavio Paz, Márquez, Cortazar, Bolaño, Fuentes. Mexic a însemnat aproape patru ani de transformări interne, expunere la o natură irepetabilă, preocupări noi, prieteni fascinanți, dar și reevaluarea unor lucruri precum siguranța sau lipsa de clasism brutal, de care avem parte noi în Europa și de a căror importanță ne e greu să ne dăm seama fără contrast.

În toate locurile astea am ajuns cu o dorință de a le înțelege. Iar înțelegerea cere timp. Mai mult timp decât evaluăm, chiar generoși fiind. De aceea, cred că nu mă încadrez în categoria „nomazi”, oameni care își fac profesia de la distanță și care caută locuri pe glob accesibile și prietenoase în care să petreacă 2-3-6 luni și să-și vadă de-ale lor. Există, evident, niște costuri de adaptare, pe care nu ți le explică nimeni. Le descoperi singur și după ce le-ai plătit. Eu cred că oamenii, de oriunde ar fi, își doresc aceleași lucruri. Dar felul cum ajung la ele e total diferit. Stima grupului din care faci parte se obține altfel în Georgia față de Mexic. Loialitatea are alte manifestări în Spania față de Georgia. Și tot așa. Aceste coduri culturale – unele la vedere, dar multe subtile – nu se descifrează ușor. Iar uneori poți suferi dintr-o lipsă de adecvare. Da, ai sentimentul că o iei de la capăt în fiecare loc în care ajungi, dar pe de altă parte, poate fi și satisfăcător să observi că un transfer de cunoaștere dintr-o cultură în alta funcționează. Pentru mine, acasă înseamnă locul în care am complici cu care să împart o stare. Iar despre binefacerile umblatului prin lume, un băiețel pe care l-am cunoscut în Bogotá mi-a explicat că, dacă ai mâncat un croissant bun și la Paris, și la Buenos Aires, și la Belgrad, nu poți să spui niciodată că cele mai bune croissante sunt la Paris.

Ema Prisca este director de creație în publicitate. Acum locuiește în Spania.

Articol apărut în numărul de iulie – august al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Spirit călător: Ana Topoleanu”!

Foto: arhiva personală

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here