INTERVIU: Sus in aer

0
37

Cea mai celebra balerina romana a ultimului deceniu a rupt sforile care o impiedicau sa experimenteze, pentru a zbura mai sus decat a facut-o vreodata.

Fotografii de Oltin Dogaru

Alina poarta rochie Parlor si cercei Laura8 (in toate imaginile). 
Stilism: Andrei Iovu si Lil Bulgac. Makeup: Adina Vlad. Hairstyling: Diana Mogos. Asistent foto: Stefan Curta 

A doua zi de Craciun, London Coliseum pare un Gulliver tintuit la pamant de populatia Theatreland-ului – o forfota de londonezi iesiti sa vada un spectacol si sa ia cina in oras, turisti care si-au trecut in agenda de vacanta o seara la teatru si simpli trecatori atrasi de efervescenta acestei zone dupa lasarea intunericului. Ajung mai devreme la intalnire si, cat astept incheierea repetitiilor, ma intersectez la intrare si in foaier cu toate cele trei categorii. Cu a sa varsta venerabila (a fost inaugurat acum 110 ani, tot de Craciun) si al sau program de opera si balet, Coliseumul este o atractie sigura in West End. Este, totodata, unul dintre locurile unde Alina Cojocaru danseaza de cand s-a alaturat companiei English National Ballet, in toamna lui 2013, dupa 14 ani petrecuti la Royal Ballet.  Vestea ca va parasi scena „regala”, impreuna cu Johan Kobborg, logodnicul ei, a venit ca un trasnet. Multa vreme, balerina romana fusese un star absolut al acesteia, iar parteneriatul cu Johan – unul dintre cele mai captivante din istoria baletului. Aflati amandoi la o rascruce, Alina si Johan au pornit pe drumuri profesionale diferite, cu ocazionale puncte de intalnire. Ea a cautat o companie care sa-i incurajeze dezvoltarea, el a vrut sa exploreze domeniul coregrafiei. S-au reunit in decembrie la Opera Nationala din Bucuresti, unde Alina a dansat in premiera nationala a baletului La Sylphide, in coregrafia lui Johan, dovedindu-si inca o data capacitatea de a face publicul sa creada in magie.

Dar daca decizia aparent surprinzatoare de a se muta la English National Ballet a fost, de fapt, singurul pas rezonabil de facut? Aceasta intrebare m-a indemnat sa-i propun un interviu. Au mai fost si alte motive: verva cu care s-a intors pe scena dupa o operatie dificila impusa de o accidentare, eficienta cu care a organizat la Londra doua gale in beneficiul organizatiei de caritate HOSPICE, curiozitatea mea de a vedea cat s-a schimbat in cei peste zece ani care au trecut de la precedentul interviu (veti afla de la ea cum a evoluat, dar neschimbate i-au ramas vocea firava, privirea iscoditoare si o senzatie de transparenta emotionala pe care o lasa chipul ei), plus cateva indiscretii – despre dieta, planuri de nunta si timp liber – pe care nu pot decatsa le pun pe seama fascinatiei fata de viata unei balerine (pana-n cele mai mici detalii!). Asa se face ca, dupa cateva luni de schimburi de e-mailuri si o sedinta foto la Bucuresti, ajungem sa stam de vorba intr-o sala de la London Coliseum, chiar langa loja regala.  Alina e la finalul unei zile de repetitii.  A doua zi va dansa in Spargatorul de nuci. E insa 100% prezenta, iar raspunsurile ei confirma ca, la 32 de ani, e gata sa se ridice spre noi inaltimi.

Harper’s BAZAAR: Ne-am intalnit prima oara in 2002, cand ai aparut in premiera pe o scena romaneasca, in Giselle, si ai primit Ordinul National pentru Merit. Ai sentimentul ca te-ai schimbat mult de atunci?

Alina Cojocaru: Da. Eram abia la inceputul drumului. Repertoriul mi s-a imbogatit foarte mult intre timp si m-am implinit ca artist. Daca ma uit inapoi la cariera mea, imi dau seama ca au existat trei etape. Prima este cea in care am ajuns la Londra si am inceput sa dansez la Royal Ballet. Este perioada in care l-am intalnit pe Johan si am inceput sa ne descoperim – chiar a fost o descoperire, indraznesc sa folosesc acest cuvant.  Au urmat pauza impusa de accidentul din 2007 si revenirea pe scena – o etapa foarte diferita. Am crezut ca ma voi intoarce cu precautie. Dimpotriva. Am revenit cu o dorinta arzatoare de a fi pe scena si de a nu regreta nimic. Am devenit si mai pasionata de ceea ce fac. Am dedicat dansului si mai mult timp. Parca voiam sa descopar profunzimile in toate: in rol, in tehnica, in sarituri. Am inceput sa lucrez cu un specialist in sports science, Patrick Rump. Cu el am facut, initial, niste exercitii de intretinere postoperatorie a muschilor gatului. Apoi am folosit exercitiile lui si pentru sarituri – au dat o super-putere sariturilor. A treia etapa este cea de acum, cand cunosc o noua trupa. Ma simt de parca as fi iesit dintr-o bula protectoare. Vad mai clar. Descopar lucrurile asa cum sunt ele pentru toata lumea, nu cum mi-au fost filtrate de catre altii. Am libertatea de a decide ce mi se pare mie interesant in repertoriu si in felul de a dansa. Si ma bucur de aceasta libertate nu doar la English National Ballet, ci si la Hamburg Ballet, unde lucrez cu John Neumeier – dupa parerea mea, un geniu unic in lumea baletului.

„Am crezut ca dupa accident ma voi intoarce pe scena cu precautie. Dimpotriva.  Am revenit cu o dorinta arzatoare de a fi acolo si de a nu regreta nimic.  Am devenit si mai pasionata de ceea ce fac.”

H.B.: S-a schimbat si publicul in fata caruia dansezi, odata cu mutarea la English National Ballet?

A.C.: Nu, multi care veneau la Royal Opera House vin si aici. Dar in ultimele luni am fost mai mult plecati in turneu prin Anglia.

H.B.: Iti plac turneele?

A.C.: M-am adaptat intotdeauna usor. Cum intru undeva, imi fac planul in minte: acolo imi pot face bara; daca mut un pic masa, am loc sa ma desfasor… Dar inainte de toate fac poze ca sa stiu cum sa pun mobila la loc. (Rade.)

H.B.: A fost dureroasa despartirea de Royal Ballet?

A.C.: Ajunsesem la un punct la care nu putea fi dureroasa. Daca stau sa numar de cate ori am zambit sau am glumit sau am facut ceva care m-a bucurat pe scena in ultimele luni… nu exista termen de comparatie. Cred ca ne straduim prea mult sa fim intr-un loc care pentru noi, la momentul respectiv, nu mai este locul potrivit. Pentru altii poate sa fie paradisul pe pamant.

H.B.: Si pentru tine a fost paradisul pentru o perioada.

A.C.: Prea scurta.

H.B.: Mai trecusesi printr-o despartire cand ai plecat de la Kiev la Londra.

A.C.: Cu trupa din Kiev am dansat doar un an. Dureroasa a fost despartirea de profesoara mea, care-mi fusese, cum se spune, ca o mama. In acel ultim an la Kiev dansam in trupa si, in acelasi timp, imi dadeam examenele de absolvire. Colegii mei erau inca in scoala cand am inceput sa lucrez. A fost o perioada in care m-as fi putut simti singura, numai ca aveam atatea roluri de invatat – Cenusareasa, Coppelia, Frumoasa din Padurea Adormita, Don Quijote –, incat n-am avut timp sa ma simt singura.

H.B.: Apropo de singuratate, plecasei din Romania cand aveai doar 9 ani. Se intampla in 1990, imediat dupa Revolutie…

A.C.: Am fost, cred, printre primii elevi care au iesit din tara cu pasaport. Nu mai tin minte plecarea. Am intrebat-o pe mama cum a fost. De ce eram curioasa? Pentru ca eu eram mereu cu sora mea, mai mare cu un an.

H.B.: Ea facea balet?

A.C.: Nu. De aceea eram nedumerita ca am plecat singura. Din ce mi-a povestit mama, eram nerabdatoare sa merg cu trenul, dar cand trenul s-a pus in miscare, m-am intristat. Cred ca sunt un om norocos pentru ca, in ciuda unor momente foarte grele in viata, am reusit sa le tin minte doar pe cele placute. Cand ma gandesc la scoala de la Kiev, ma gandesc la profesorii minunati – oameni care au stat in genunchi pentru a-mi indrepta picioarele in pozitiile corecte pentru ca eu nu intelegeam limba. Primul cuvant pe care l-am invatat a fost „haraso” – bine. Multa vreme n-am facut decat sa ma straduiesc sa aud acel „haraso”.  Adevarul e ca am ajuns la Kiev fara sa vorbesc rusa si fara sa fi vazut un spectacol de balet in viata mea.

H.B.: Familia te vizita la Kiev?

A.C.: Da, faceau 27 de ore cu trenul. Din fericire, atunci cand venea un parinte, aducea pachete pentru toti.

H.B.: Mama te intreba daca vrei sa vii acasa?

A.C.: Acum inteleg cat de grea trebuie sa fi fost pentru ai mei hotararea de a ma lasa sa plec. Tin minte cat de des ma intrebau: „Iti place? Mai stai? Vii acasa?” Trebuie ca raspundeam ca-mi place. Pentru ca am ramas.

H.B.: Sigur iti placea.

A.C.: Da. Mai ales ca, atunci cand am plecat, nu visam sa devin balerina.  Am vazut primul spectacol la 3-4 luni dupa ce ajunsesem la Kiev. Prima reactie, de incantare, a fost: nu vom sta la bara tot timpul! Parintii mei au lucrat o vreme in piata, unde aveau un magazin. Imi amintesc catmunceau in fiecare zi, inclusiv sambata si duminica. Ieseam de la scoala si mergeam impreun` cu sora mea sa-i ajut`m. Stiam ca lucrurile nu se fac singure. Stiam ca, daca o masina trebuie descarcata de cartofi, singura n-o sa se descurce. Pe nesimtite am invatat ca, daca vrei sa ajungi undeva, trebuie sa muncesti. De multe ori, la finalul unei zile de scoala la Kiev, ma schimbam si treceam in revista toate corectiile care mi se facusera pentru a fi sigura ca nu mai gresesc la acelasi lucru.  Acest obicei de a fi atenta m-a ajutat sa progresez. Mie imi lipseste o parte din vocabularul limbii romane. In locul lui am vocabularul limbii ruse (chiar am gasit un carnet cu poezii in rusa, desi nu-mi dau seama cum am putut sa le scriu). Acum gandesc si vorbesc in engleza. Cand mi se face o observatie, o traduc pe intelegerea corpului meu. De aceea, in sala, caut sa ma dezvolt, iar daca acest lucru nu este incurajat, de ce m-as mai duce? Daca am face cu totii ce-am facut si ieri, telefonul asta (unul dintre iPhone-urile de pe masa) ar fi de zece ori mai mare. Si cu baletul trebuie sa fim in ziua de astazi. E responsabilitatea mea sa-l sterg de praf si sa-i arat esenta: capacitatea de a uni oameni prin ceea ce ei simt.

„In prima zi de studii la Royal Ballet… m-am dus, cum ma duc eu de obicei, intr-un colt la bara. In fata mea era Johan (Kobborg).  Am facut cateva exercitii. Apoi m-a intrebat: «Are you new?»”

H.B.: Care a fost primul rol pe care ai visat sa-l dansezi?

A.C.: N-apucasem sa visez la vreunul cand mi s-au oferit toate. Acum imi plac baletele dramatice, inclusiv cele noi – de pilda, John Neumeier a creat pentru mine si trupa lui Liliom (…) Impartindu-ma intre Hamburg Ballet si English National Ballet, ma simt foarte norocoasa. Am avut in ultimele luni mai multe spectacole decatavusesem in multi ani si mi-am dat seama ca unica modalitate de a creste este sa fii pe scena.

H.B.: Mai ai emotii cand iesi pe scena?

A.C.: Sigur.

H.B.: De fiecare data?

A.C.: De fiecare data, dar emotiile sunt diferite. Depinde in ce stadiu de pregatire ma prinde premiera. Daca ma prinde foarte pregatita, sunt entuziasmata.

H.B.: Cat de des mai dansezi cu Johan acum?

A.C.: In Londra am avut putine spectacole impreuna in ultimul an. Am dansat mai mult in alte parti. Pentru el a inceput o perioada de tranzitie, foarte interesanta, in care descopera coregrafia. Si acum, cu noua functie (coordonator al Baletului National Roman, un compartiment special de balet, creat in ianuarie 2014 in cadrul Operei Nationale din Bucuresti), imi inchipui cate o sa aiba de facut. Mi-as dori sa ne intalnim mai des pe scena pentru ca atunci cand am inceput sa dansam impreuna, el era unde sunt eu acum din punctul de vedere al experientei. Mi-ar placea sa-i dau inapoi ceea ce mi-a oferit.

H.B.: Poti rememora, te rog, intalnirea voastra?

A.C.: S-a petrecut in prima zi de studii la Royal Ballet. M-am dus, cum ma duc eu de obicei, intr-un colt la bara. In fata mea era Johan. Am facut cateva exercitii. Apoi m-a intrebat: „Are you new?” „Yes.” „Me too.” Asa am facut cunostinta.

H.B.: Ceva mai tarziu, ati dansat impreuna.

A.C.: Cred ca un an mai incolo am dansat in Masquerade, de Michael Corder, Apoi, Romeo si Julieta a fost primul spectacol intreg pe care l-am dansat impreuna.

H.B.: La momentul acela aveati deja o relatie?

A.C.: Nu. Atunci a inceput sa prinda viata. A fost un drum mai romantic, cred, de cat e in ziua de astazi pentru multi tineri. (Zambeste.)

H.B.: Cum te facea sa te simti faptul ca erati „cuplul de aur” de la Royal Ballet? Presa britanica foloseste aceasta sintagma in privinta voastra…

A.C.: Eu n-am avut deloc senzatia ca eram. Probabil asa s-a vazut din afara. Publicul si presa ne apreciau – imi dau seama de asta mai ales acum. Sincer, eu nu citesc presa tot timpul. Dupa o zi in sala de repetitii, cand ajungi acasa, nu vrei sa citesti despre balet sau despre spectacolul tau pentru ca deja te pregatesti pentru urmatoarea reprezentatie. In balet este greu sa tragi linie si sa evaluezi ce ai facut, pentru ca mereu te pregatesti pentru ce va urma. De la varsta de 9 ani am trait constant cu sentimentul ca am de lucru pentru a ma perfectiona. Abia dupa accident am inceput sa-mi spun mai des: Well done! La primul spectacol de dupa operatie, Giselle, inainte sa intru pe scena, m-am uitat din culise la colegii care dansau si mi-am spus: Well done, esti aici! Nici nu stiu daca am facut vreo greseala in acea seara. Conta doar bucuria de a fi acolo, atunci, cu ei… De fapt, asta ma ajuta cand am emotii inainte de a urca pe scena – imi reamintesc mie insami ca simplul fapt de a fi acolo este o realizare si un noroc. Ca e OK sa fac greseli. Am avut unul dintre cele mai bune spectacole dupa ce mi-am intrebat profesoara: „Imi dati voie sa gresesc astazi?” „Da.” Mi-a ridicat de pe umeri presiunea de a fi perfecta. Intre timp am renuntat la ideea de a fi perfecta. Dar spectacolul de balet e un live performance, nu am dubla 1, 2 si 3 pentru a face lucrurile sa fie asa cum imi doresc. Am numai o secunda.

H.B.: Cand ai suferit intrucat ceva nu ti-a iesit, cum te-ai „tratat”?

A.C.: In primii ani, cel mai greu lucru era sa ma duc acasa dupa un spectacol de care nu eram multumita. De multe ori, intram in casa si incepeam sa lucrez – studii, exercitii. Apoi m-am maturizat si eu un pic si am realizat ca asa nu rezolv nimic pentru ca a doua zi eram foarte obosita. Ca balerin, e dificil sa-ti dai seama daca esti obosit pentru ca inca nu esti in cea mai buna forma sau pentru ca ai fortat excesiv limitele propriului corp. Multa vreme mi-a fost greu sa-mi dozez eforturile. (La doua zile dupa intalnire, Alina mi-a scris ca s-a mai gandit la acest raspuns si ar vrea sa-l completeze. Frazele ce urmeaza au fost adaugate astfel.) Acum, cand se intampla sa am un spectacol de care nu sunt multumita, ma intreb in drum spre casa, in masina, daca as fi putut sa ma pregatesc mai bine. In general, raspunsul este nu. Si atunci intru in casa si las in urma gandurile negative. A doua zi este un nou inceput.

H.B.: Ce te deconecteaza?

A.C.: Imi place sa citesc, dar trebuie sa am dispozitia adecvata. Daca as deschide acum o carte, as citi aceeasi pagina de mai multe ori. Cel mai usor este sa ma uit la televizor. Iar cea mai mare placere este sa fiu acasa si sa vorbesc cu Johan. Vorbim despre orice – arta, stiri, spectacole, coregrafi, alte persoane, carti.

H.B.: Asculti muzica?

A.C.: Da, tot timpul. Un film bun e intotdeauna relaxant, dar parca am tot mai putina rabdare sa le urmaresc pana la final. Imi place sa fac goblenuri – da, stiu, cine s-ar fi gandit? Dar imi tin mintea ocupata.

H.B.: Exista un cliseu conform caruia balerinele sunt tot timpul la dieta. Ce-i diferit in dieta ta fata de un regim alimentar obisnuit?

A.C.: As minti daca as spune ca balerinele nu sunt la dieta – e adevarat intr-o oarecare masura. In cazul meu, diferenta semnificativa fata de un regim obisnuit este ca masa principala este cina. Sunt constienta ca nu pot sa mananc tot ce ar trebui, asa ca iau calciu si suplimente. In ultima vreme, am adaugat bauturile sportive. Patrick m-a invatat ca in cele 20 de minute care urmeaza unui efort intens e obligatoriu sa restitui corpului ceea ce am eliminat prin transpiratie pentru ca a doua zi sa nu resimt oboseala la fel de tare. Asta-i o tendinta noua in balet. Pana acum nu s-a tinut foarte mult cont ca balerinii fac un efort fizic comparabil cu al unui sportiv. „Have a steak”, imi spune mereu Patrick. „I had a steak.” „Have two!” „I can’t fit two steaks.” (Rade.)

H.B.: Ai organizat deja doua gale de binefacere in sprijinul HOSPICE Casa Sperantei. Cum s-a petrecut intalnirea cu aceasta organizatie?

A.C.: M-au rugat sa donez o pereche de pantofi de balet pentru un eveniment de-al lor, la care m-am si dus. Am tinut legatura si am inceput sa ne gandim cum as putea ajuta in continuare. Asa s-a nascut ideea primei gale, de la Southbank Centre, in 2008.  Apoi, cu ocazia unui drum in Romania m-am dus sa vad centrul de ingrijire paliativa pe care ei il construiesc, primul din Bucuresti. M-am bucurat sa vad cu cata rabdare si perseverenta au facut lucrurile sa se intample. A doua gala, la Sadler’s Wells, in 2013, a fost mai greu de realizat din cauza situatiei financiare globale, dar rezultatul s-a dovedit, totusi, nemaipomenit. Cred ca asa iti dai seama cati prieteni ai in lumea baletului – daca cineva vine si danseaza pentru o cauza cu care n-are nimic de-a face, inseamna ca te respecta si vrea sa te ajute. Deschiderea centrului este prevazuta pentru acest an si inca e mare nevoie de ajutor.

H.B.: Ce te imaginezi facand peste 10 ani?

A.C.: Anul trecut nu stiam ca voi fi aici.

H.B.: Crezi ca vei fi casatorita peste 10 ani?

A.C.: O sa-l intreb pe Johan cand ajung acasa. (Zambeste.)

H.B.: Banuiesc ca ti s-a mai pus aceasta intrebare.

A.C.: Pentru mine, si logodna a fost o surpriza. Nu cred ca un certificat de casatorie ii face neaparat mai fericiti pe doi oameni. Dar e adevarat ca, daca exista aceasta forma de sarbatoare, de ce sa n-o folosim? Probabil, daca e sa fie, va fi cand vom avea amandoi timp sa savuram momentul. Si cand vom avea timp sa pregatim nunta – n-as vrea sa fie asa cum e totul in ziua de astazi, pe fuga.

REPERE DIN CARIERA:

1990 – Pleaca sa studieze baletul la Kiev.

1998 – Castiga o bursa Prix de Lausanne care-i permite sa invete la Londra timp de 6 luni.

1999 – Se alatura Royal Ballet, initial in corpul de balet. Ascensiunea e rapida: in doi ani devine prim-solista.

2010 – Obtine premiul „Balerina deceniului”, la Moscova.

2013 – Se alatura English National Ballet.

 

Articol aparut in editia Harper’s BAZAAR martie-aprilie 2014

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here