Un copil al secolului

0
1

Foto: Guliver/Getty Images


Regizoarea franceza Sylvie Verheyde l-a distribuit pe PETE DOHERTY ca alter ego-ul lui Alfred de Musset in adaptarea romanului autobiografic al acestuia, Confession of a Child of the Century. Filmul a fost lansat la Cannes, in sectiunea Un Certain Regard, si intampinat cu raceala de critica, iar Doherty a trebuit en plus sa-si toarne si putina cenusa in cap pentru indiscretia cu care dezvaluise, in aprilie, aventura pe care a avut-o dupa filmari cu Charlotte Gainsbourg. In consecinta, Gainsbourg nu s-a mai aratat la Cannes, iar Doherty a pomenit-o cu parcimonie – inclusiv in interviul realizat pentru Harper’s BAZAAR Romania de IULIA BLAGA. Altminteri, vorbeste foarte franc despre tot ce vrei: droguri, pedeapsa sociala, Amy Winehouse ori dificultatea de a-si gasi locul pe lume.

Harper’s BAZAAR: Cum a fost sa te vezi pentru prima oara pe un ecran de cinema?


Pete Doherty: De fapt, am mai vazut niste variante de montaj si am facut si putin voice over, asa ca nu pot spune ca am fost luat ca din oala. De ce sa mint, e o senzatie destul de placuta. Multi actori spun ca nu le place sa se vada pe ecran, dar nu e adevarat. Ma rog, cu exceptia unor duble sau unghiuri de filmare foarte proaste care pot sa nu te puna intr-o lumina favorabila. Eu nu am avut atatea ocazii in care sa nu ma pot uita la ecran. Nu stiu ce sa zic, nu m-am gandit la asta de cand am terminat filmarile. Nici nu stiu cum sa explic. Am fost foarte legat de personajul meu si de intregul proces de creatie a filmului, incat in cele sase-sapte saptamani de filmare nu am facut decat sa las personajul sa traiasca prin mine. Pentru mine filmul e un fel de documentar. Nici macar nu joc. Sunt pur si simplu acel barbat indragostit de femeia cu care vrea sa fie. Deci filmul e pentru mine un documentar al acelei epoci – sau, mai degraba, un documentar al realizarii unui film decat o poveste în sine. S-au intamplat atatea lucruri si au fost atat de multe personalitati puternice implicate in el… Pentru Dumnezeu, Lily Cole, August Diehl, Karole Rocher sunt pentru mine oameni pe care ii pretuiesc si ii respect, si care impreuna au alcatuit o galerie ciudata  – plus Joséphine de La Baume si Charlotte Gainsbourg. Am avut mare noroc!…

H.B.: Despre poemele lui Alfred de Musset ce parere ai?

P.D.: Le-am citit traduse in engleza, deci cred ca nu le pot aprecia pe deplin decat in momentul in care voi stapani franceza – ceea ce nu se intampla acum. Insa chiar si prin traducere, puterea si frumusetea lor m-au coplesit.

H.B.: Ce crezi ca ai in comun cu Alfred de Musset?

P.D.: Felul in care isi foloseste sentimentele, dar imi place si faptul ca isi exprima atat de bine sentimentele. Nu se teme sa isi puna pe hartie tristetea sa organica. E atat de pesimist… Pana la urma, nu e ceva atat de rau in a vedea partea negativa a lucrurilor atunci cand o interpretezi ca pe e un avertisment.

H.B.: Il vezi ca pe un om liber?

P.D.: (Pauza lunga – n.red.) Cred ca a fost destul de incoltit, destul de criticat la vremea lui. Facea parte dintr-un sistem foarte strict care nu era nici macar burghez, ci aristocratic. Un mediu privilegiat. Dar averea si puterea aduceau si reversul medaliei. Poti deveni prizonierul propriei tale libertati.

Pete Doherty in rolul Alfred de Musset in Confession of a Child of the Century. Foto: Prin bunavointa Festivalului de Film de la Cannes

H.B.: Ti-a facut placere sa devii pentru o scurta perioada cineva din alta epoca?

P.D.: Da. Asta a trezit copilul militaros din mine. „Trebuie sa porti asta, trebui sa spui asta, trebuie sa stai asa”. Sunt o persoana extrem de disciplinata…. OK, asta-i o minciuna. Sunt un om extrem de dezordonat si de disfunctional. De fapt, are sens ce spun pentru ca, daca vrei sa ajungi pe ecran, trebuie sa fii pe platou, sa stai la machiaj s.a.m.d. Trebuie spus ca n-am ratat nici o zi de filmare, dar in acelasi timp nici nu am fost complet absorbit atata timp cat imi stiam replicile. Am avut totusi niste ingrijorari pe partea de productie si in legatura cu viata mea din momentul preproductiei, cand mormaiam diverse chestii despre handicapurile mele egotice prin Marais (Pete Doherty locuieste acum la Paris – n.red.) pentru ca, pana la urma, se mi se spuna: “Nu putem finanta filmul. Ne pare rau, n-o sa mearga.” Si cand Charlotte (Gainsbourg) a citit scenariul si a acceptat rolul, zbang!, imediat si-au schimbat parerea si banii au aparut intr-o secunda. Eu, de cand am citit scenariul, desi era in franceza, am spus ca trebuie sa fac filmul. Sunt lucruri in viata la care simti pur si simplu ca trebuie sa participi. Prea multe coincidente ciudate apar.

“La Paris e mai liniste. Londra m-a distrus. Prea multi oameni care au murit pe nedrept.”

H.B.: Cum ar fi?

P.D.: Cum ar fi o gheata care cade de la o fereastra si te loveste drept in cap. Ieseam dintr-o cafenea, complet distras de cartea din care citisem, cand ma intalnesc cu o cunostinta care imi spune ca se ocupa de castingul unui film. In timp ce vorbeam, scot deodata aceasta hartie strecurata acum multi ani in carte si pe care scria “Nothing Comes to Nothing. O noua expozitie a nu-stiu-cui la nu-mai-stiu-care-galerie din New York miercuri, 3.30 pm, 12 martie 1979″  – adica ora, ziua, luna si anul nasterii mele. Nu puteai sa nu observi asta. Da, chiar asa a fost!

H.B.: Deci esti o persoana creativa si tot ce poti face e sa traiesti asa, chiar daca ceilalti pot fi agasati. Intelegi ce spun?

P.D.: Mda, pot fi un nesimtit.

H.B.: Nu, nu ma refer la asta, ci la faptul ca atunci cand ai o viziune artistica, traiesti asa cum iti vine.

P.D.: Nu stiu, eu tot timpul am trait asa. Am incercat sa ma mai moderez – de asta si sunt azi aici -, dar ce ma intriga e ca nu am schimbat prea multe. Sunt la fel ca atunci cand aveam 20-22 de ani, adica acum 10-12 ani. Daca ceva nu se va schimba in curand, n-o sa se mai schimbe niciodata. Nu-mi place sa spun lucrurile astea, dar, de fapt, nu-mi place sa fiu asa.

H.B.: De ce?

P.D.: Pentru ca n-am nici un scut. Pentru ca timp de atatia ani nu am înteles cine sunt, de unde vin si de ce trebuie sa traiesc in acest mediu, inconjurat de acesti oameni. Intelegi? Acest mediu mi-a fost prezentat in termeni negativi. Drogurile sunt rele si, daca le iei, esti rau, si asta o sa se intample daca le iei. O sa te pedepsim, o sa te bagam la inchisoare. Eu nu m-am gandit asa. Prima mea experienta cu drogurile nu a fost asa. Poate ca am avut noroc sau poate ca a fost doar in imaginatia mea, dar ei au spus: “O sa te salvam. Lasa-te pe mana noastra”, ceea ce e trist. Nu se intampla asa ceva. Unii oameni nu se pot relaxa niciodata.

“Cand am semnat pentru primul album aveam 23 de ani si dintr-odata am dat de bani (…) Cred ca asta m-a facut sa deraiez.”

H.B.: Care a fost prima ta experienta cu drogurile? Esti o personalitate dependenta?

P.D.: Da, cred ca da. La prima mea experienta m-am simtit liber. Eram la Londra, cantam la chitara pentru prima data, ascultam artisti ca Arthur Lee si Love, trupa lui. Incepeam sa fiu tot mai interesat de muzica, luam LSD, traiam prin fabrici parasite, descopeream trupe minunate…

H.B.: Cati ani aveai?

P.D.: Am facut chestia asta pentru mai multa vreme, intre 18 si 22-23 de ani. Cand am semnat pentru primul album aveam 23 de ani si dintr-odata am dat de bani. Totul a fost un lux, dintr-o data puteam avea totul in cantitate mare. Cred ca asta m-a facut sa deraiez.

H.B.: Te consideri copil sau adult?

P.D.: Acum? Nu stiu, dar asta nu e atat de important pentru mine. M-as simti ciudat sa spun ca sunt femeie, dar cred ca sunt barbat, mda…

H.B.: Dar a existat o presiune in copilarie? Ai aparut la televizor de mic si ca ai castigat un concurs de poezie. Ai fost vazut chiar ca o speranta a poeziei britanice.

P.D.: Da, chestia asta a luat-o razna si s-ar putea spune ca n-am ajuns un mare poet pentru ca n-am avut timp sa ma ocup de poezie. Am fost mandru sa castig acel concurs, dar nimeni din familie nu m-a incurajat. Tata chiar mi-a spus: “Doar nu vrei sa faci o meserie din asta… O sa fi nevoit sa te tunzi” si asa mai departe, asa ca n-a existat niciodata o presiune pe mine. Vin dintr-o familie de oameni care chiar au muncit de cand se stiu. Tata a lucrat in armata, iar mama e asistenta medicala, dar eu am spart acest cerc al muncii. Nu puteam sa… Banii n-au contat niciodata pentru mine. As fi fost foarte fericit sa traiesc ca un vagabond atata timp cat aveam muzica si trupa.

H.B.: Deci poti renunta la droguri si reveni pe urma la ele? Cum functioneaza?

P.D.: E o stare destul de „groggy”, dar n-as vrea sa vorbesc prea mult despre droguri, pentru ca nu pot raspunde decat sincer si e vorba despre lucruri mult prea personale. O multime de oameni se vor intreba: “Dar oare de ce vorbeste despre lucrul asta?”

Pete Doherty si Charlotte Gainsbourg, in rolurile principale din Confession of a Child of the Century. Foto: Prin bunavointa Festivalului de Film de la Cannes

H.B.: Cum a fost sa lucrezi cu Charlotte Gainsbourg si cu Lily Cole?

P.D.: Se vede pe ecran. A fost grozav, minunat. Si Lily, si Charlotte sunt femei foarte puternice, care stiu exact ce vor sa faca si care nu fac ce nu inteleg. Data fiind industria in mijlocul careia traiesc, ma asteptam sa se poarte altfel, sa aiba pretentia sa fie tot timpul cineva care sa le puna o patura pe spate si sa le intrebe daca mai au nevoie de ceva.

H.B.: Te mai ocupi de muzica in momentul de fata?

P.D.: Da, am inregistrat ceva cu Carl Barat (fost coleg in The Libertines – n.red.) la Londra.

H.B.: Ai spus ca locuiesti acum la Paris.

P.D.: Da, e mai liniste acolo. Londra m-a distrus. Prea multi oameni care au murit pe nedrept. Trebuia sa ies. Acum imi e mai bine cu doua locuri intre care ma pot misca. Pot reveni la Londra pentru o ora sau o zi, dupa care sa ma tarai pentru doua saptamani la Paris. De fapt, ceea ce imi lipseste la Londra sunt prietenii.

H.B.: Cum a fost cand a murit Amy Winehouse?

P.D.: Dumnezeu sa o odihneasca! Dintotdeauna am iubit-o pe Amy, am adorat-o chiar din prima zi cand am cunoscut-o. Amandoi am evoluat diferit, dar mai ales ea. S-a schimbat mult, insa de cate ori o intalneam, devenea cea pe care o stiam. Nimeni nu spune asta niciodata, dar Amy era un chitarist extrem de bun, era un muzician foarte bun. Putea canta de la jazz (pentru ca urmase cursuri de jazz) pana la cele mai obscure bucati de blues. Avea un gust muzical uluitor.

H.B.: Care e pentru tine secretul longevitatii?

P.D.: Mmmm, nu stiu… O sa vedeti, o sa traiesc de-a pururi. Sunt un soldat.


Facebook Comments

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here