Unde plecam in vacanta din viata noastra?

0
vacanta din viata noastra Mihaela Taut

Uneori, pentru a ne rupe de ritualurile zilnice, nu-i nevoie sa asteptam concediul si sa plecam in calatorii departe de casa. MIHAELA TAUT exploreaza modalitati alternative de a trai fragmente de alte vieti.

Ma uit la maldarul de lamai pe care trebuie sa le curat si sa le storc pentru vinegreta pentru salata. Sunt foarte multe lamai, o sa-mi ia mult sa termin treaba, pentru ca intr-un hotel ca acesta se mananca foarte multa salata. Sunt in bucataria rece si, alaturi de cateva fete de clasa a XI-a de la Liceul Viilor, curat, toc, pregatesc materia prima pentru mesele ce se vor gati in hotel. Angajatii bucatariei se raporteaza autoritar la fete si intrebator la mine. Ce caut eu aici in timpul meu liber, facand munca semi-calificata pentru care ei sunt platiti? De ce? Si asta fara ca eu sa fi avut curajul de a le marturisi in totalitate cu ce ma ocup in afara momentelor in care evadez in bucatarii de hoteluri.

Imi place sa fac tot felul de cursuri, sa particip la workshopuri, sa merg in tabere, sa experimentez diferite terapii. Intr-o ordine complet aleatorie, am facut cursuri de scriere creativa, actorie, dramaturgie, improvizatie, tango, dans contemporan, bucatarie, fotografie (vreo trei la numar), am fost in tabere de meditatie, la munte, si de fotografie, in Cuba, am ajuns chiar sa organizez un atelier ce combina dansul contemporan, scrierea creativa, fotografia si terapia de grup.

De ce ma comport asa? De ce ne comportam asa, de fapt? Pentru ca intre timp am descoperit ca nu sunt singura care penduleaza intre un sine „acasa” si un sine „de vacanta”.

„Fie ca mergi pe Camino zece zile sau o luna, iti reamintesti de fiecare data de cat de putin avem nevoie cu adevarat: apa de baut, ceva de mancat, un simplu pat langa care sa iti parchezi rucsacul, un dus cald, oameni cu care sa-ti impartasesti ziua.” Roxana Dima, arhitect

Cristina-Mina Dalea, Senior Manager la Oracle Romania, povesteste ca a inceput primul curs de fotografie in momentul in care avea doua joburi ce ii „ocupau mintea non-stop, dar nu si sufletul”. Indiferent ca pleaca in weekend sa exploreze locuri din Romania sau in vacante in locuri mai exotice ca Maroc, India sau Islanda, ceea ce cauta este sa se incarce cu frumusetea locurilor si a oamenilor pe care ii intalneste, incercand sa surprinda prin imaginile ei lumile interioare ce stau ascunse in spatele fetelor anonime. „Cred ca este nevoia mea de a arata ca dincolo de viata de zi cu zi in care suntem in diverse roluri, ascundem de multe ori lumi de care nu suntem constienti si pe care, ca sa le descoperim, avem nevoie sa evadam, dar doar ca sa ne intoarcem inapoi «mai noi».”

Pentru arhitecta Roxana Dima, modul perfect de a se reseta a devenit in ultimii ani Camino de Santiago. „Parcurgerea celor 800 de km doar cu un rucsac in spate, fara chei in buzunar si usi care trebuie inchise, fara alte griji in afara de a-ti impacheta sacul de dormit si de a porni la drum in fiecare dimineata, iti da ceva ce viata din oras nu mai stie sa ofere: o conectare cu propria ta fiinta, cu ceea ce simti, cu ceea ce iti doresti, cu ceea ce corpul tau iti cere”, spune ea. „Fie ca mergi pe Camino zece zile sau o luna, iti reamintesti de fiecare data de cat de putin avem nevoie cu adevarat: apa de baut, ceva de mancat, un simplu pat langa care sa iti parchezi rucsacul, un dus cald, oameni cu care sa-ti impartasesti ziua. Mai mult de atat, descoperi ca, desi ai plecat singur la drum, nu te-ai simtit in nici un moment insingurat: oamenii pe care ii intalnesti, dezbracati de statut social, varsta si nationalitate, sunt si ei ca si tine calatori pe «drumul vietii».”

Dupa o perioada in care viata ei a fost pe fast-forward, fotografa Isolda Zavoianu a simtit ca „ceva” lipseste. Acel ceva greu de definit. Evadarea dintr-un mediu cu multe reguli si cu programul clasic de dimineata pana seara a condus-o inspre ceea ce considera a fi cea mai frumoasa calatorie a sa. „Este o calatorie in care fotografia face parte din viata mea”, explica ea. „Am ajuns aici datorita unor alte hobby-uri: cursuri de actorie si dramaturgie, dans contemporan si apoi fotografie. Am cunoscut oameni care mi-au schimbat viata si carora le sunt recunoscatoare. Fara ei, aceasta calatorie nu ar fi existat. Continuu si acum sa-mi pun intrebari, la unele gasesc raspunsuri, la altele inca mai caut. Dar, daca ar fi sa dau timpul inapoi, as face fix acelasi lucru. Evadarea catre un hobby poate sa-ti schimbe viata la 180 de grade, poti sa descoperi ca acolo vrei sa te stabilesti profesional pentru toata viata si sa fie exact locul perfect in care visai sa ajungi.”

Pasionata de scris, Raisa Beicu, Corporate Sponsorships Expert la Groupe Renault Romania, vede altfel dinamica pasiune – job. „Cred ca mai degraba evadez din scris catre zona profesionala”, spune ea. „Asta pentru ca scrisul, ca toate formele de arta, necesita o conexiune constanta si o intertextualizare continua, de care trebuie sa ai grija. Sunt mereu atenta la ce se intampla in jurul meu, notez replici, fac fotografii, leg momente intre ele si imi imaginez vietile celor din jur. Scriu pentru ca, asa cum o arata si conjugarea verbului in engleza (to write – wrote – written), trec dintr-un foc printr-o gramada de stari complet diferite. Cand sunt la to write consum tot ce am acumulat, cand sunt la wrote retraiesc si recompun, written-ul ma face fericita, iar in viata, vorba lui Mihail Siskin, trebuie sa ne sufocam de fericire.”

In ceea ce ma priveste, dupa un timp mi-am dat seama ca apetenta mea pentru tot felul de cursuri, tabere si workshopuri nu vine doar dintr-o dorinta de a invata lucruri noi, ci mai mult din dorinta de a experimenta medii noi, de a interactiona cu oameni cat mai diversi si chiar de a trai fragmente de alte vieti, asa cum experimentezi locuirea in alte zone geografice atunci cand calatoresti, sau te transpui in lumea unui roman, cand citesti.

“Am inceput sa combin calatoriile cu experiente extravagante, dar starea de cautare, de neliniste nu se mai alina nici in cabine de 5 stele, privind apusul pe un vas de croaziera, nici in orase romantice” Mihaela Taut

Uneori imi imaginez cum ar fi sa ma trezesc in fiecare dimineata in Venetia, sa folosesc transportul pe apa si sa-mi fac cumparaturile la supermarketul local, alteori, cand fac practica pentru un curs de bucatarie, imi imaginez cum ar fi ca viata mea sa se desfasoare de la 7:00 dimineata la 18:00, curatand munti de lamai sau framantand aluaturi, pentru ca apoi sa merg acasa, sa gatesc masa copiilor si sa ma uit la televizor. Uneori experimentez senzatia de a performa un spectacol de dans contemporan in fata unor necunoscuti, asa cum s-a intamplat la finalul atelierului de dans contemporan facut cu Cosmin Manolescu, alteori vad oamenii razand la piesa de teatru pe care am scris-o in cadrul atelierului de dramaturgie „Scrie despre tine” si care s-a citit de cateva ori in lectura publica, urmata de o perioada cand am lucrat cu actorii si regizorii pentru a o pune in scena. Am renuntat insa sa finalizez punerea in scena, nu am mai fost niciodata la dans contemporan, desi mi-a placut foarte mult sa fiu in acel spectacol, nu fac fotografii si nu scriu decat foarte, foarte rar, in afara unui angajament pentru un proiect.

Cand eram mica citeam foarte mult pentru ca – aveam eu impresia atunci – nu puteam sa calatoresc. Citeam fara nici un criteriu, altul decat al accesului la carti, pe atunci si acesta limitat. De la povesti de dragoste pana la povesti de razboi, citeam orice, iar preferatii mei nu au fost neaparat marii clasici, ci autori care puneau mai mult accentul pe descrierea unui mediu decat pe constructia unui personaj complex sau a unui fir narativ interesant. Astfel, m-am indragostit mai degraba de Mississippi decat de Tom Sawyer, de Dobrogea lui Darie si de orasul-personaj al Hortensiei Papadat-Bengescu.

Cand am crescut, am facut tot ce a fost necesar pentru a-mi indeplini aceasta dorinta de a pleca departe, cat mai departe, de a vedea locurile despre care am citit. Am rupt o lunga relatie, chiar inainte de nunta, pentru ca lui nu-i placea sa calatoreasca, am muncit foarte mult sa imi permit cat mai multe escapade. Un timp au functionat aceste evadari, imi linisteau un dor mistuitor spre ceva ce nu puteam sa numesc. Am inceput sa combin calatoriile cu experiente extravagante, dar starea de cautare, de neliniste nu se mai alina nici in cabine de 5 stele, privind apusul pe un vas de croaziera, nici in orase romantice, ce imi pareau ca decupate din vederi de carton, nici pe minunate insule grecesti, inconjurata de prieteni. Intr-o astfel de vacanta chinuita, in care nu am reusit sa ma bucur nici de plaje, nici de peisaj, nici de mancarea buna, mi-am gasit pacea doar cand m-am convins, intr-un final, sa deschid singura carte cu care venisem, un roman de Haruki Murakami, autorul meu preferat pentru minutiozitatea cu care descrie cadre interioare, pasaje de jazz, zile care par toate la fel si in care nici macar oile fantastice nu reusesc sa tulbure tabieturile personajelor.

Am ajuns sa realizez ca nu imi place neaparat sa calatoresc, ci imi plac povestile. Si imi plac atat de mult, incat atunci cand nu mai imi este suficient sa citesc romane pe nerasuflate sau sa vad toate episoadele unui serial nou intr-un singur weekend, ma duc eu spre o noua poveste, o noua lume de experimentat pasager. Revin insa cu din ce in ce mai mult drag acasa, la un sine pe care, dupa mult timp, am inceput sa-l consider cea mai frumoasa si exotica insula unde mi-am imaginat vreodata ca mi-as dori sa locuiesc.

Articol aparut in numarul de iulie – august al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Impreuna, departe: povestea unei calatorii in India”!

Foto: arhiva Harper’s BAZAAR Romania

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here