Vacantele pe care le-am iubit: partea a doua

0
246
vacantele pe care le-am iubit

BAZAAR va invita sa evadati in jurnale de calatorie pline de adrese secrete si in amintiri de vacanta insotite de desenele lui Ágnes Keszeg – reinterpretarea unor nichos sublim de kitsch, suvenire din Mexic.

SVETLANA CARSTEAN, poeta si traducatoare

„Sa te trezesti in fiecare dimineata la 7. Sa te imbraci in maximum zece minute. Sa o pornesti spre statia autobuzului de care ai nevoie. Sa treci pe langa boulanger si sa-l vezi cum pregateste micul magazin pentru ziua care incepe, sa te intrebi daca azi toate sunt la fel ca ieri, croasantele, tarta merengué citron si alte detalii marunte din vitrina lui. Sa iesi in Boulevard des Lices care e aproape gol la ora asta, dar tu sa ti-l amintesti de fiecare data asa cum e el in timpul pietei de sambata, cand nu mai e o strada, ci un furnal plin cu oameni care aluneca vrajiti dintr-un capat intr-altul printre portocale rosii de Sicilia, homari, stridii proaspete, gramezi de litchi, branzeturi frantuzesti de toate felurile, cosuri colorate aduse tocmai din Africa si espadrile manufacturate pe malul celalalt al Mediteranei, in Spania cea apropiata.

Autobuzul pleaca la si jumatate si merge cam o ora pana la destinatie. Cu vremea inveti fiecare curba si fiecare indicator de pe traseul asta care uneste ce lasi in urma de locul spre care alergi. Chiar daca stai acolo cuminte pe scaun, tu de fapt alergi, ca la o intalnire. Desi esti singura si acolo nu te asteapta nimeni. Exista cateva semne care anunta apropierea: pasarile flamingo, apoi caii, asa stii ca ai ajuns in delta deja, Ronul insusi alearga odata cu autobuzul, se grabeste sa se reverse, sa se amestece, sa uite tot ce a fost inainte. Esti in Camargue.

Alergi si dupa ce cobori din masina, in maximum cinci minute ajungi. in fata ta e marea, aceea in care se arunca Ronul, inclusiv Ronul din Arles peste care vezi in fiecare zi cum se ridica si cade apoi soarele. La 8 si ceva dimineata, nisipul e neatins, doar darele masinilor care il netezesc continuu se vad. Asa cum stai cu fata la Mediterana, stii ca in spatele tau se intinde tot Saintes-Maries-de-la-Mer, toate tavernele pline cu stridii, dar si cu carne de taur. E o corida nevazuta care se-ntampla in spatele tau. in unele zile, e chiar brocanta, direct pe nisip. Locuitorii isi vand papusile vechi, landourile fostilor copii, vand ziare din vremea razboiului, saci de posta, uneori te opresti si citesti stiri care azi nu mai valoreaza nimic despre lucruri care au schimbat cursul istoriei.

Esti la Saintes-Maries-de-la-Mer, unde nu cunosti pe nimeni si simti ca ai ajuns acasa. Esti intr-o vacanta pe care o furi din rezidenta ta de traducator care locuieste zi de zi la Arles. inca nu stii daca azi te intorci in Arles cu autobuzul de 12 sau cu cel de 1 si un sfert.”

Svetlana Carstean este autoarea cartilor de poezie Trado (alaturi de poeta suedeza Athena Farrokhzad), Gravitatie si Floarea de menghina. Printre traducerile realizate se numara Albdinalb, de Athena Farrokhzad.

IRINA TEODORESCU, scriitoare

„Am fost mult in vacanta, mult prea mult; pot sa afirm, daca stau sa ma gandesc si daca aplic regulile de baza, cele pe care le-am invatat la scoala despre cum se determina o stare (perioada) de vacanta, ca viata-mi intreaga s-ar incadra. Insa acum doi ani, in august 2015, am fost trei saptamani locatara unui autocar. Si nu numai eu, ci si iubitul meu, Thomas, copiii mei gemeni, care aveau 15 ani, si inca doi prieteni, David si Clemmy, David fiind proprietarul autocarului, iar Clemmy considerand ca un voiaj intr-o locuinta pe roti, el cu inca cinci persoane, urma sa fie exact mediul potrivit pentru a aduce ultimele modificari lucrarii sale de doctorat. Autocarul fusese amenajat de precedentul proprietar intr-un fel de garsoniera cu cinci paturi (da, noi eram sase, fi-miu dormea pe o saltea intinsa pe jos). Aveam un fel de mezanina cu pat dublu in spate, un alt pat oarecum supraetajat, un dus, doua banchete ce serveau de cuseta, o masa, cafea, croissante, bucatarie cu aragaz, cuptor, farfurii din portelan cu desene romantice pe ele, argintarie, pahare cu picior, rosé, fistic, branza, vin rosu, inghetata si sampanie. Ne-am plimbat un pic prin Europa. Urma s-ajungem departe, insa intr-o panta serioasa, la poalele unui munte de pe care tocmai coboraseram, autocarul a-nceput sa scoata un fum gros, ca un dragon suparat. Ne-am oprit la marginea drumului, am scos popicele si sampania si l-am lasat sa-si revina. Ne intoarcem, am hotarat noi, un pic speriati de fumul dragonului. Deci Franta-Germania-Austria and back, Italia-Elvetia-Franta. Ce a fost asa de extraordinar? In primul rand faptul ca ne-am suportat cu dragoste timp de trei saptamani. O singura data Clemmy s-a suparat fiindca nu ne-am oprit sa petrecem noaptea pe malul unui rau, dupa cum ii spunea lui inima. Suparat fiind, s-a dus cu un scaunel si o carte si s-a asezat sub un lampadar pana la doua noaptea. Dar atat. Si mai extraordinar a fost faptul ca pentru mine era vara dinaintea aparitiei celui de-al doilea roman si, inainte sa plec, nu aveam decat o dorinta: sa adorm si sa ma trezesc prin octombrie, dupa aparitie si dupa balamuc. A fost ca si cum, ba chiar mai bine.”

Stabilita in Franta, Irina Teodorescu a scris La Malédiction du Bandit Moustachu (tradus cu titlul Blestemul talharului mustacios) si Les étrangères (in curs de aparitie in limba romana).

LIA BUGNAR, regizoare, dramaturg si actrita

„Nu sunt genul care ma imbrac cu lucruri de firma, care frecventez cluburi de fite, care sa bifeze toate destinatiile de vacanta despre care citesti prin reviste. Dimpotriva. Ma imbrac cum ma taie capu’, merg in restaurante obscure, cat despre vacante, mai niciodata nu am vreun plan, las zilele sa curga si la un moment dat se leaga lucrurile cumva. Totusi, daca e sa povestesc o vacanta care mi s-a parut chiar simpatica si m-a surprins si pe mine a fost vara trecuta. O vacanta in care m-a dus catelul meu, Iago (catel-actor, ca sa dam Cezarului ce-i al lui). De prin mai asa, Iago nu mai respira, gafaie. Bucurestiul devine insuportabil pentru el. Si cum detest «pensiunile» pentru catei, am pus pur si simplu un anunt pe Facebook, in care intrebam daca cineva are casa la munte, iubeste cateii, e dispus sa-l primeasca pe Iago ca musafir pe toata durata verii si sa-i arunce zilnic o mingiuta de circa 500 de ori. Contra cost. Am primit destul de multe propuneri, majoritatea oamenilor spuneau ca nu vor bani, il primesc de drag. Am cercetat, am cantarit, am ales. si uite-asa am ajuns noi, doi adulti si un catel, sa strabatem cateva sute de kilometri pana in Agnita. Acolo exista un barbat (Mihai Barbu, pe numele lui, frumos si holtei, de altfel) care a infiintat la 8 km de Agnita, in satul Apos, un centru ecvestru. Adica un loc unde te duci si inveti sa calaresti, faci lungi plimbari calare prin padure si tot felul de activitati legate de pasiunea pentru cai si calarit. Am ajuns cu catelul-actor Iago la Apos si din acel moment am stiut cam ce-o sa fac in vacanta aia. Centrul de calarie era o minunatie (Villa Abbatis Equestrian Center), o bucata de Anglie in mijlocul unui sat frumos, nealterat si cuminte, cu o combinatie de atmosfera saseasca si rroma. Miss Univers ar trebui sa se aleaga dintre fetele cu fuste lungi, inflorate, cu cozi pana la brau, care se plimba prin sat, intre casele lor colorate, cele sasesti, si biserica veche de sute de ani. Pe langa frumusetea locului, oamenii de la Villa Abbatis Equestrian Center m-au facut praf de la inceput. Mihai Barbu, tatal locului (sa-i zicem asa), este cel mai relaxat si plin de umor ardelean pe care l-am intalnit vreodata. Roxana Hadarean, instructoarea de calarie (campioana nationala la echitatie), parea un personaj din filmele de epoca, unde ea e foarte bogata si frumoasa de pica, aristocrata pana-n varful degetelor si, in general, o nedreptate ambulanta fata de noi, celelalte reprezentante ale sexului asa-zis frumos. Am revenit toata vara de cate ori am putut la Apos, am invatat sa calarim, am invatat cum il cheama pe fiecare cal in parte (vreo 20), am invatat sa spal harnasamente, am cumparat obsesiv-compulsiv morcovi ca sa dau recompensa calutilor si pufuleti ca sa dau copiilor de grajdari, preponderent rromi, copii de o rara frumusete, blonzi cu ochi albastri sau superb ciocolatii, care la cinci ani stiu sa stapaneasca un cal si sa aiba grija de el. Vara trecuta ne-am cazat la cativa kilometri mai departe de Apos, in satul Richis, la Casa Noah. Richis e cu totul alt fel de sat. Sasesc de-a binelea, cu case boieresti, imense, si cu personaje care ar putea fiecare in parte sa faca subiectul unui documentar. Casa Noah e o casa imensa, veche, refacuta impecabil de Paul si Catrinel (el – neamt din Germania, ea – bucuresteanca, enervant de frumosi amandoi). In Casa Noah vin si-si petrec vacanta turisti de pe toata planeta si pleaca de acolo cu certitudinea ca Romania e o tara foarte frumoasa si civilizata. Ceea ce nu-i corect, da’ pana la urma nu e vina nimanui ca Paul si Catrinel au felul asta extravagant de a intelege ideea de turism. Cam asta a fost vacanta mea vara trecuta si recunosc ca tot la Apos o sa merg si vara asta, mai ales ca intre timp au facut si la Villa Abbatis camere pentru cine vrea sa se cazeze acolo. Pentru prima data am si eu, iata, planuri de vacanta.”

Lia Bugnar a scris si regizat spectacolele Fata din curcubeu si Masculin/Feminin (la Godot Cafe-Teatru), Peretele, 7 dintr-o lovitura si mai noul Zece pentru New York (la Teatrul Metropolis). Cele mai recente aparitii in filme: Octave (regia: Serge Ioan Celebidachi) si Bacalaureat (regia: Cristian Mungiu).

Articol aparut in numarul de iulie – august al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Va mai recomandam si: “Ce (mai) citim in vacantele de vara”!

Ilustratii de Ágnes Keszeg

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here