Viața în fața camerei: Alina Șerban

0
196
Alina poartă bluză Max Mara

Reperele unui drum construit cu tenacitate, până la rolul principal din filmul Seule à mon mariage și producerea primei piese românești despre sclavia romilor, Marea rușine.

Alina Șerban avea opt ani când familia ei și-a pierdut casa și s-a mutat cu rudele tatălui. Câțiva ani mai târziu mama a intrat la închisoare, iar ea a ajuns într-un apartament social. Când tatăl ei a murit, se pregătea să dea admitere la Actorie, la UNATC. În 2009 a plecat la New York să-și continue studiile la Tisch School of the Arts, iar în 2011 s-a mutat la Londra pentru un master la prestigioasa Royal Academy of Dramatic Art. A jucat pe scenă în piesele altora și în propriile piese: Două săptămâni, maxim o lună, poate șase ani, Declar pe proprie răspundere, Home, Roma Sapiens, care sunt autobiografice, precum și în Marea rușine, prima piesă românească despre sclavia romilor, devenind prima regizoare romă din România care a regizat o piesă intrată într-un teatru de stat (Teatrul Excelsior).

A debutat pe ecran în 2007, în serialul BBC The Last Enemy, jucând alături de Anamaria Marinca și Benedict Cumberbatch. În 2016 a jucat în premiatul scurtmetraj al lui Adrian Silișteanu Scris/Nescris, iar în acest an a ajuns la Cannes cu primul lungmetraj, Singură la nunta mea/Seule à mon mariage, de Marta Bergman, o producție belgiană filmată și în România, care a fost selecționată în programul ACID (Association pour le cinéma indépendant et sa diffusion). În filmul cineastei născute în România, Alina e o romă energică și idealistă, Pamela, care pleacă în Belgia și speră că scapă de sărăcie măritându-se. De curând, ea a câștigat cu acest rol premiul de interpretare la Festival International du Film de Femmes de Salé.

Harper’s BAZAAR: Cum te raportezi acum la momentul Cannes?

Alina Șerban: Încă nu-mi vine să cred că am fost la Cannes. Mă bucur mult pentru reușită, dar parcă mă bucur și mai mult când văd bucuria în alții. După Cannes am plecat într-un turneu prin mai multe orașe din România (București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara și Oradea) cu Declar pe proprie răspundere. A fost incredibil să văd bucuria oamenilor la ideea că o fată romă a ajuns la Cannes. M-a emoționat că prima persoană care ne-a vorbit la Cannes după premieră, la discuția cu publicul de după proiecție, ne-a spus cu lacrimi în ochi că e cel mai bun produs al Cannes-ului văzut de ea în acea ediție. M-am uitat în stânga și l-am văzut pe monteur cu lacrimi în ochi, în dreapta producătoarea Cassandre Warnauts avea și ea lacrimi în ochi, și n-am mai rezistat nici eu. Când eram pe covorul roșu de la Grand Théâtre Lumière și intram la alt film, un cuplu m-a recunoscut și m-a felicitat. Același lucru mi s-a întâmplat și pe stradă în Cannes. Am avut șansa enormă să mă înțeleg atât de bine cu producătoarea filmului, încât să devenim prietene. A fost primul film produs de ea, primul lungmetraj regizat de Marta Bergman și primul meu lungmetraj, dar dincolo de o chestie feministă, a fost important că am făcut click.

H.B.: Ți s-a părut Cannes-ul un templu al filmului unde trebuie să intri desculț?

A.Ș.: Mi s-a părut frumos, dar în același timp nu mi s-a părut ceva ieșit din comun. Grandoarea pe care o știam de la televizor am perceput-o altfel. M-am uitat la mecanism și nu m-a paralizat. Nu sunt un om care creează pentru a fi în centrul atenției și, chiar dacă am trăit într-o sărăcie acerbă, nu mă emoționează bogăția.

H.B.: Cu povestea din Seule à mon mariage cum ai rezonat?

A.Ș.: A fost extrem de important să mă regăsesc în povestea din film și să fiu convinsă că nu va întări stereotipurile despre noi. Acesta e pericolul când vine vorba despre romi. Dar cei de la Frakas Productions [compania care a produs filmul] mi-au ascultat părerile. Am plecat din câteva proiecte pentru că n-am fost ascultată.

H.B.: Care dintre clișeele despre romi te enervează cel mai mult?

A.Ș.: Mă enervează când se spune că toate femeile rome sunt exotice, că toate fac copii mulți, că toți bărbații romi tradiționali sunt niște sălbatici sau că romii sunt singurii care fură în țara asta. Mi se pare important la film că e o poveste despre o fată normală. Pamela ar putea fi o fată din orice parte a lumii. E important să vedem umanitatea în poveștile rome ca să ne regăsim în ele.

H.B.: Te-a ajutat perioada petrecută în Anglia să înțelegi personajul? Ai avut și tu experiențele tale, din câte am înțeles.

A.Ș.: Sigur că m-a ajutat. Aveam de plătit facultatea, deși n-aveam permis de muncă, și când am schimbat la un moment dat casa pe una cu o chirie mai mică, am primit o cameră goală. Mi-am pus pe jos salteluța de yoga cumpărată pentru cursurile de la facultate și de acolo am pornit. Într-un loc unde n-aveam pe nimeni eu mi-am făcut viața mea. Cred că frica de saltul în neant mă leagă de Pamela.

H.B.: Ce puncte comune mai ai cu ea?

A.Ș.: Mă întâlnesc cu Pamela și în punctul șanselor slabe pe care le aveam/le avem amândouă. Dacă cineva ne-ar fi citit poveștile pe hârtie, nu ne-ar fi dat nici o șansă. Dar nici ea, nici eu nu ne-am acceptat condiția în care societatea, destinul, istoria ne-au pus. Am vrut mai mult pentru viața mea și am spus: „Sunt egală cu restul oamenilor – nici superioară, nici inferioară –, așa că cer întotdeauna aceleași lucruri pe care alții au avut șansa să le aibă.”

Am avut șansa unei mame incredibile, care mi-a insuflat această putere, încăpățânare, cum vrei să-i spui. Respect față de sine și față de alții. E primul om care mi-a spus: „Când un om te respectă, îi oferi același lucru și îi ceri același lucru“. Cu asta am pornit și de la școala primară până azi am sentimentul demnității.

Pantaloni și sacou, ambele Max Mara, și ghete din garderoba proprie

H.B.: Contează să ai un model pe lângă tine, nu? Pe cineva care să îți dea încredere în tine.

A.Ș.: E important să ai un model de mic și să ai pe urmă șansa de a primi respect la școală din partea colegilor și profesorilor, respect pe terenul de joacă, apoi să regăsești în media povești care nu te fac să te simți rușinat de propria identitate. Mi-a luat mulți ani până să fiu în regulă cu identitatea mea, să nu-mi fie rușine că am fost săracă, că sunt romă, să cer aceleași lucruri ca femeie, să înțeleg că poveștile mele au feminism – feminismul mamei care nu e unul complicat ca definițiile feminismului din cărți, dar care spune: „Cer același lucru ca tine“.

H.B.: Cât de important a fost pentru tine să te exprimi artistic?

A.Ș.: Mă exprim de când mă știu fie prin dans, fie prin jurnalele pe care am început să le scriu de pe la opt ani. Părți din jurnal sunt azi în piesa Declar pe proprie răspundere. Jurnalele sunt casa mea. Oriunde merg, când încep să-mi trec gândurile pe foaie, spațiul acela începe să devină al meu.

H.B.: Unde stai acum?

A.Ș.: Acum locuiesc în România, dar călătoresc permanent. În 12 iunie am plecat la Belfast, unde am filmat până la sfârșitul lui iulie în producția BBC Doing Money. A fost un rol scurt, dar consistent și diferit de mine. Stau și pe vârfuri tot timpul, iar faptul că fac teatru independent mă ține în alertă. Nu știu ce-o să fac la anul și nu aștept ca joburile să vină singure. Regizez, scriu, joc pentru alte producții sau în producțiile mele. Vreau să joc în filme care n-au neapărat legătură cu identitatea mea romă, de aceea mă întristează când directorii de casting văd uneori în mine numai o romă. Am refuzat multe filme și piese de teatru din acest motiv. Vreau să joc tot felul de povești, nu să fiu pusă într-o cutiuță. În pauzele de filmare de la Belfast am scris scenarii de scurtmetraj. Am niște povești pe care le rumeg de mult timp. Am scris de curând și un scenariu de lungmetraj despre sclavia romilor. Acțiunea se petrece în secolul al XIX-lea, iar povestea urmărește viața unui om de la naștere până la abolirea sclaviei. Aș vrea ca acest film să fie selecționat la Cannes.

H.B.: Îți propui mereu să îți pui ștacheta sus?

A.Ș.: Nu știu dacă îmi pun ștacheta sus, văd asta ca pe ceva normal. Mă face să râd când văd că lumea are așteptări mici de la mine. De-a lungul anilor, multe persoane m-au subestimat și încă o fac, dar nu asta e așteptarea mea în ceea ce mă privește. Ștacheta sus vine tot din feminismul mamei, din respectul de sine și din iubirea pe care o am față de munca mea, de aceea îmi imaginez că lucrurile pentru care sunt dispusă să muncesc foarte, foarte mult trebuie să ajungă la cât mai multă lume.

H.B.: Cât de mult contează pentru tine interacțiunea directă cu publicul?

A.Ș.: Îmi place mult să merg cu piesele mele în turnee prin țară, unde să și discut cu spectatorii. În 2012 am arătat Declar pe proprie răspundere la 600 de liceeni. Mi-a fost mai ușor să vorbesc cu elevii decât cu profesorii. La un moment dat s-a ridicat o profesoară de biologie și a spus că noi, romii, avem ceva în genele noastre. O elevă i-a replicat: „Nu vă supărați, ce fel de exemplu pot găsi în dumneavoastră?” Mă întrista faptul că stăteam doar o oră, două cu copiii. Ajungeam acasă și mă întrebam: „Cum să-i las cu profesorii ăia?” Ca un făcut, tocmai în momentele acestea de deznădejde primeam mesaje de la elevi care îmi mulțumeau că i-am facut să se gândească la societatea în care trăiesc. Ștergeam o lacrimă și îmi spuneam: „Hai că mai fac un spectacol!” Pentru mine liceenii și studenții sunt un pământ roditor. Simt că sădesc un grăunte de bine, sperând ca măcar unul dintre cei cu care m-am întâlnit să-și pună probleme înainte de a judeca cu ușurință.

Filmul Singură la nunta mea/Seule à mon mariage are premiera în cinematografe pe 2 noiembrie.

Articol apărut în numărul de noiembrie al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Idei sic: Aida Economu, actrita”!

Foto: Oltin Dogaru; Styling: Ina Borcea; Makeup: Adina Vlad

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here