Viața în fața camerei: Anna Schumacher

0
247
Anna Schumacher poartă jachetă H&M și pantaloni COS

La 28 de ani după ce a plecat din România în Germania, actrița joacă un personaj cu o biografie asemănătoare în noul serial Hackerville de pe HBO.

Anna își aduce aminte perfect momentul în care tatăl ei, actorul Ovidiu Schumacher, i-a dat vestea că vor pleca din țară. Era imediat după Revoluție, mergeau cu mașina pe bd. Unirii, ea se uita pe fereastră și l-a auzit spunând că vor pleca de tot, nu se vor întoarce niciodată. „Era prima oară când auzeam acest «niciodată» rostit pe un ton categoric”, povestește ea. „Cu mintea mea de copil, am crezut că nu voi mai vedea niciodată copaci sau case care arată precum copacii sau casele pe care le vedeam atunci pe fereastră. M-am uitat foarte, foarte atent la tot ce mă înconjura, încercând parcă să le absorb prin toți porii. Firește, când am ajuns în Germania, am realizat că și acolo există copaci și case. [Râde.]”

Legăturile cu România nu le-a rupt însă niciodată. Se întoarce în fiecare an, pentru circa o săptămână, iar de curând a avut ocazia să stea aici aproape patru luni – filmările la Hackerville, în care interpretează rolul principal feminin, au avut loc la Timișoara și București. Noul serial original HBO Europe (creat de Ralph Martin și Joerg Winger și produs de Cristian Mungiu și Tudor Reu) este un cyber-crime thiller în care personajul Annei, Lisa Metz, revine în țara natală pentru a investiga un atac informatic asupra unei bănci germane. Ancheta lui Adam Sandor (Andi Vasluianu), polițistul român care se ocupă de caz, este dată peste cap de sosirea Lisei, iar investigația îi duce treptat pe cei doi pe urmele unui hacker genial (Voicu Dumitraș). Rolul tatălui Lisei este interpretat chiar de Ovidiu Schumacher. La 35 de ani după ce au apărut împreună în Faleze de nisip (regia Dan Pița), ce doi se regăsesc într-o nouă distribuție ca tată și fiică.

Harper’s BAZAAR: Când ai plecat din România, ce vârstă aveai? Cum ai resimțit plecarea?

Anna Schumacher: Mama mea a plecat din România în 1987, iar tatăl meu, sora mea și cu mine – după Revoluție, în 1990. A fost o perioadă grea pentru noi toți, cred. Eu aveam 6 ani când a plecat mama, nu înțelegeam exact ce se întâmplă. Relativ târziu am aflat că tata a fost pedepsit în acei ani – numele lui a fost șters de pe genericul filmelor în care jucase, n-a mai avut voie să facă film, ci doar post-sincron pentru desene animate (spre bucuria mea, pentru că mă lua cu el adesea), primea telefoane noaptea de la oameni necunoscuți, corespondența îi era deschisă ș.a.m.d.

H.B.: Pe de altă parte, plecarea însemna să o revezi pe mama.

A.S.: Absolut, și când am văzut-o pentru prima oară după trei ani, a fost ca și când n-o mai văzusem de o zi. Ne-am reunit la München, unde locuia. De când m-am mutat din România și până când am terminat studiile, cred că am fost în șase școli, din trei orașe diferite. Un lucru mic pentru care îi invidiez pe prietenii mei din Germania este că au prieteni pe care și i-au făcut în anii de școală. Aici ești cu același colectiv din clasa I până într-a IV-a și apoi dintr-a V-a până când pleci la facultate. Poți să-ți faci prieteni de-o viață. Eu n-am avut posibilitatea asta. Însă partea bună e că mă adaptez foarte repede la locuri noi. Acum mă simt cel mai fericită când sunt pe drum, călătorind.

H.B.: În timpul primilor ani în Germania, în ce măsură a fost diferită noua ta viață?

A.S.: Pentru că în București fusesem la grădinița și școala germană, vorbeam suficient de bine limba cât să nu fie nevoie să reiau un an. Am trecut direct în clasa a IV-a. La școală mă plictiseam. [Râde.] Învățasem deja totul la școală în România. În schimb, alte lucruri erau noi. M-am maturizat rapid, pentru că am devenit un observator mai mult decât un participant. În România nu avea nici o importanță cum te îmbraci, ce filme ai văzut, ce colecționezi. Aici însă … Observam și învățam – ah, deci asta trebuie să faci ca să fii acceptat. De exemplu, colegii mei colecționau niște abțibilduri în caiete. Fetele numai asta făceau în pauze. Mi-am cumpărat și eu, dar nu colecționam abțibilduri în caiete din plăcere, ci pentru că așa se făcea. Când nu eram la școală, încercam să recâștig timpul pierdut cu mama mea.

H.B.: Ți-e dor de ceva din România?

A.S.: De multe lucruri. În special, de comunicarea dintre oameni. Când am venit acum să filmez pentru Hackerville, mi-am dat seama că uitasem cât de simplu e să spui: „mi-e dor de tine”, „mi-ești simpatic”, „îmi place de tine”.

H.B.: Ce altceva ai redescoperit în România cu ocazia filmărilor pentru serial?

A.S.: Am regăsit arhitectura și natura pe care le iubesc, mâncarea de care mi-era dor, mirosurile foarte familiare. De fiecare dată când vin în București, intru într-o mașină a timpului care mă duce înapoi în copilăria mea. De aceea tind să romantizez și să idealizez România. Îmi bate inima mai tare și sunt fericită că mănânc o amandină sau niște brânză de burduf. Dar în același timp, n-am cum să nu văd schimbările, prin ochii unui matur.

H.B.: Revenind la anii de școală din Germania, cum te-ai decis asupra studiilor de actorie?

A.S.: La 14 ani am făcut un stagiu de două săptămâni la un teatru, unde am avut ocazia să asist la repetiții. Atunci a fost clar. În copilărie, am fost înconjurată de pictori, actori, regizori – veneau acasă la noi, se râdea, se povestea. Voiam de atunci să fiu parte din lumea lor. În plus, în anii fără mama, am petrecut mult timp în teatru. Tata avea repetiții [la Bulandra] și mă lua cu el. Femeile de acolo erau, într-un fel, mamele mele – mă învățau despre parfumuri sau alte lucruri de genul ăsta. La 14 ani țin minte că i-am spus tatei: „Gata, știu, mă fac actriță.” Cred că și-a făcut griji și a avut mici, mici remușcări că mi-a prezentat mereu lumea asta într-o lumină pozitivă: „Poate ar trebui să-ți spun și că e foarte greu ca actriță. Și că există multe părți grele în actorie.” Era prea târziu. Când ești tânăr și îți dorești cu pasiune această meserie, argumentele raționale nu mai au efect.

H.B.: Tatăl tău lucra deja ca profesor de Actorie în Germania, la acel moment?

A.S.: Da. Când am început să mă pregătesc pentru examen, l-am rugat să mă ajute. Am încercat de două-trei ori, dar n-a mers.

H.B.: De ce?

A.S.: Într-un fel, eram prea mândră, nu voiam să-mi spună ce-i bine și ce nu. De la 16 ani lucram – în fiecare vineri vindeam bilete într-un cinematograf – și strânsesem niște bani. I-am folosit pentru ore de actorie cu o profesoară. Cred că m-au ajutat doar la un nivel simbolic: faptul că m-am simțit independentă mi-a dat încrederea că pot să fac singură asta.

H.B.: Menționai mai devreme avertismentul tatălui tău că e greu ca femeie în această meserie. Așa e?

A.S.: Cred că-i un secret deschis faptul că e mai greu. În dramaturgie, trei sferturi din roluri sunt pentru bărbați. Numărul directorilor de teatru femei e mult mai mic decât cel al bărbaților, în Germania, cel puțin. La școala de actorie, eram 1.000 de concurenți pentru zece locuri, din care 700 de fete pentru cinci locuri și 300 de băieți tot pentru cinci locuri. Știu că băieților li s-a spus: „Sunteți bine, dar am fi luat nouă fete și un băiat, dacă am fi putut.”

H.B.: După studiile de actorie, la Academia de Muzică și Teatru Rostock, ai început imediat să faci teatru?

A.S.: Da, dar făcusem film înainte de școala de actorie. Am avut o întâlnire nebună la 18 ani. O prietenă a părinților mei lucra într-o agenție de casting și căuta copii care să vorbească românește. M-a invitat la un casting pentru un mic rol într-un serial polițist, Tatort. Mi-au cerut să plâng și, nu știu cum, fără experiență sau pregătire, am început să plâng. A fost suficient pentru a lua rolul. Agenția respectivă m-a tot invitat apoi. Am făcut 10-11 scurtmetraje până să intru la Actorie. În timpul școlii n-aveam voie să filmăm. Mai ales în primul an era absolut interzis, pentru că era această teorie că trebuie să fim apărați de lumea de afară, care poate fi judgemental, iar noi, tineri fiind, avem nevoie de o perioadă în care să ne descoperim pe noi înșine. Cu jumătate de an înainte să termin școala, m-am angajat la un teatru.

Costum Joseph și inel Charlotte Chesnais, JuulsJuuls.com

H.B.: Ce rol a jucat tatăl tău în toată această perioadă de formare?

A.S.: Poate sună puțin kitsch, dar a fost ca o relație între un rege și fata lui: a păstrat distanța, cu o iubire inimaginabilă și o siguranță că știe că-i bine ce fac. Odată, țin minte, eram nefericită cu ceva și am plâns. Singurul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Dacă meseria asta devine un chin, nu merită să continui. Chinul va fi prea mare.”

H.B.: Ce te face fericită când vine vorba despre actorie?

A.S.: Am senzația că mă face un om mai bun, că trăiesc mai multe vieți, că am posibilitatea să cunosc oameni pe care altminteri nu i-aș fi cunoscut, să văd locuri unde nu aș fi ajuns. Mă simt norocoasă din aceste motive. Ce-i magic la actorie este că îmi dă o stare de liniște, e „my safe place”, cu toate durerile și greutățile care apar uneori. Când joc, mă simt mai mult eu decât mă simt oricând altcândva. Sunt sută la sută eu.

H.B.: Ce anume te-a convins că vrei să joci rolul din Hackerville?

A.S.: N-am avut nevoie de convingere, m-a entuziasmat simplul fapt că personajul meu e născut în România, trăiește de 28 de ani în Germania și se întoarce în țara natală – părea un rol făcut pentru mine. Mi-am dorit foarte mult să lucrez în România. După casting, eram deja fericită că am avut ocazia să stau o săptămână în București și să-l cunosc pe Cristian Mungiu. Apoi, mi-a plăcut enorm povestea și era o provocare să joc rolul principal într-un serial.

H.B.: Există asemănări între experiențele prin care trece Lisa Metz și propriile tale experiențe la întoarcerea în România?

A.S.: Personajul meu este o agentă specializată în criminalitate informatică – o computer nerd, foarte profesionistă și ambițioasă. E trimisă să investigheze un atac asupra unei bănci din Germania, a cărui sursă se crede că se află în România. După 28 de ani de absență, nu mai e foarte interesată de țara natală. Dar ajunsă aici, se întâmplă multe lucruri care o surprind și o schimbă chiar, dincolo de rezolvarea cazului, pentru că revenirea în locul copilăriei trezește amintiri și emoții – la ea mult mai neașteptate decât la mine, care m-am tot întors aici. Am avut posibilitatea de a mă întâlni cu unul dintre scenariști. Am stat mult de vorbă, mi-a pus multe întrebări. Apoi se întâmpla să citesc o scenă care mă ducea cu gândul la conversația avută cu el. Când l-am întrebat, mi-a confirmat că, într-adevăr, ce i-am spus l-a inspirat să scrie un lucru sau altul.

H.B.: Cele patru luni de filmări au fost cea mai lungă perioadă pe care ai petrecut-o în România de când te-ai mutat?

A.S.: Da. A fost o mare bucurie să fiu în mijlocul unei echipe minunate; alături de Igor Cobileanski și Anca Miruna Lăzărescu, cei doi regizori ai serialului, m-am bucurat să lucrez cu Andi Vasluianu. Altminteri, vin cam o dată pe an, dar stau o săptămână și îmi fac numai plăceri.

H.B.: Ca de exemplu?

A.S.: Aproape de fiecare dată mă duc să mă uit la casa în care am copilărit. Destul de des merg la Antipa. Îmi place foarte mult să mă pierd prin oraș. Merg unde mă duc pașii. Mă așez într-un restaurant sau o cafenea, descopăr ceva, intru. Îmi vizitez prietenii. Am un prieten bun care mă ia cu mașina și fac ture prin oraș. Îmi place chiar să stau în trafic, să mă uit în jur. Bucureștiul – România, în general – oferă mult privirii. Se întâmplă simultan inimaginabil de multe lucruri.

H.B.: Cum decurge o zi în Berlin, când nu ești prinsă cu filmări?

A.S.: Cred că actorul lucrează cel mai mult când aparent nu lucrează. Să citești, să te informezi, să te duci la expoziții, să mergi la teatru, să ai experiențe care te pun pe gânduri, te sperie, îți ridică întrebări, să ai discuții interesante – toate astea înseamnă lucru pentru un actor, iar Berlin e un loc foarte bun pentru ele.

H.B.: Mi se pare că succesul în actorie e greu de definit – poate să însemne diverse lucruri, în funcție de cine îl definește. Când consideri tu că un rol de-al tău e reușit?

A.S.: Ah, eu sunt foarte severă cu mine însămi. Cred că sunt mulțumită de mine când ajung la o anumită relaxare. Când știu că m-am pregătit atât de bine înainte – că am citit atât de mult, că m-am gândit atât de mult la personaj, că l-am purtat cu mine atât timp – încât în momentul în care ajung pe scenă sau pe set, pot să mă relaxez și să las lucrurile în voia lor.

Serialul Hackerville are premiera pe HBO și HBO GO pe 4 noiembrie.

Articol apărut în numărul de noiembrie al revistei Harper’s BAZAAR România.

Citiți și: “Viața în fața camerei: Aida Economu”!

Fotografii de Léa Wormsbach, Makeup și hairstyling: Carolina Lazo, Realizat de Andrei Iovu și Lil Bulgac

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here