Pe urmele unei capitale a muzicii – Viena 2020

0
154
Viena 2020

„Îmi croiesc drum printre studenții de pe Ringstrasse (…) E o stradă pretențioasă, la o scară imperială uluitoare. Este atât de mare, încât un critic a afirmat, atunci când s-a construit, că ea crease o nouă nevroză, agorafobia. Câtă ingeniozitate din partea vienezilor, să inventeze o fobie pentru orașul lor!” Așa își începea Edmund de Waal a doua parte a călătoriei sale, care ținea de o arheologie personală – refacerea drumului unei moșteniri: o colecție de 264 de netsuke.

Această a doua mișcare a unei impresionante povești de familie se desfășura, pentru el, în Viena. Iar de Waal căuta o Vienă fin-de-siècle – secolul cel bun –, la începutul altui secol, cel căruia îi aparține acest 2020, anul care marchează 250 de ani de la nașterea lui Beethoven și anul când Viena este capitală a muzicii. Dar când a fost altfel?

Citind exact aceste rânduri în avionul care ne ducea spre Viena, la invitația Oficiului Național de Turism al Vienei, m-am întrebat cum anume aveam să descopăr ceva, orice, în numai câteva zile, într-un oraș despre care s-a spus totul, orice, în toate direcțiile și care este atât de viu, încât odată ce spui ceva, deja lucrul acela devine desuet. Și, mai mult, cum aveam să descopăr o capitală a muzicii, ceva foarte abstract la urma urmelor, sau pe Beethoven – un fel de infinit?

Viena imperială. Viena aristocrată. Viena elegantă. Viena clasică. Viena cosmopolită. Viena muzicală. Aș putea continua la nesfârșit dacă nu aș avea îndoieli serioase cu privire la locurile comune și la rețetele cu care plecăm la drum. Ne place, în primul rând, să legăm orașele de anumite nume emblematice. Problema Vienei este că dacă purcedem pe acest drum, riscăm să nu ne mai oprim. În cazul Vienei, este mai simplu să numești excepțiile. Cei care nu au trecut pe aici sau care au stat prea puțin, lăsându-și însă numele gravate pe zidurile memoriale ale altor orașe.

Dar eu am pornit pe urmele lui Beethoven, periplu deloc facil căci da, Viena este muzicală și este și a lui Beethoven, sau poate ar fi mai corect să spunem că Beethoven este și al Vienei; și asta nu pentru că a fost cândva locul unde cei mai mari compozitori, cei mai mari dirijori și interpreți și-au intersectat destinele, ci pentru că lucrul acesta continuă să se întâmple. Inclusiv prin felul în care moștenirea Vienei este nu muzealizată  doar, ci permanent deversată în venele orașului, deci vie.

Între 53 și 60 de adrese vieneze unde a locuit Beethoven; cifra alternează, ca și explicațiile legate de ea, de la ghid la ghid. Explicația cea mai plauzibilă însă am primit-o la capătul unei cine autentic vieneze – impresionantă, ca să fiu sinceră – la cochetul restaurant Ludwig Van, nu departe de Teater an der Wien, în cartierul extrem de boem al Vienei.

Ieșind să fumez o țigară, m-am trezit în compania patronului. În spatele nostru, una dintre nenumăratele plăcuțe memoriale care indica adresa cu pricina ca una la care Beethoven locuise. Râd amuzată de abundența lor, venind din locul unde lipsa unor astfel de marcaje nu mai produce nici măcar indignare sau mirare. Urcăm o scară din piatră, în spirală. Pereții sunt scorojiți și miroase a mucegai. Nu mă deranjează. Anumite clădiri își poartă demnitatea în mirosul acesta. „Primea casele odată cu lucrările pentru care era comisionat”, îmi spune Oliver Jauk. Povestea cu temperamentul, pe care mulți o spun, nu este chiar așa. Era insuportabil, dar, de regulă, se muta atât de des pentru că atunci când i se comanda o lucrare, primea și o locuință.”   

Vorbește despre Beethoven cu aceeași pasiune și familiaritate cu care o face despre cum anume și-a gândit micul restaurant, despre cum ingredientele sunt toate aduse din vecinătatea Vienei, de la mici ferme, de la producători locali pe care îi cunoaște și susține de ani de zile. Beethoven este parte din mentalul locului –vecinul permanent morocănos, ireverențios, la o adică, accesibil. Accesibil pentru că era prezent, iar când prezența, oricât de complicată ar fi, este neîntreruptă, începe să ne devină familiară.

Foto: Peter M Mayr
Foto: Peter M Mayr

Prima oprire care, pentru mine, avea să dea tonalitatea celor patru zile, a fost însă la Theater an der Wien. Poate și pentru că, privindu-l și apoi vizitându-l, scapi de senzația de nevroză de care vorbea de Waal. Clădirea nu este atât de impunătoare încât să te doară capul forțându-te să îl lași mult în spate, cât mai mult, pentru a o prinde cu privirea. E umană în dimensiuni și probabil că explicația este că ea a rezistat bombardamentelor care au devastat restul Vienei și stă în picioare de la 1801. Se construia la o altă scară, mai caldă. În fața teatrului – acoperit, râul care străbătea Viena și care, în urma procesului de urbanizare, a dispărut sub poalele orașului. Theater an der Wien – locul multor premiere printre care, prima versiune în trei acte a operei Fidelio (premierele beethoveniene în acest loc însă au fost mult mai numeroase). De altfel, aici intră în scenă din nou ipoteza locuințelor lui Beethoven. Istoria operei Fidelio începe cu o comandă a libretistului și impresarului Emanuel Schikaneder; o operă, iar contractul includea o locuință pentru Beethoven în zona de locuit din Theater an der Wien.

Philipp Wagner-Nguyen, manager ticket office este cel care ne-a oferit un tur al teatrului cu o volubilitate și o prezență de spirit rare. Nu păream să fim conduși prin măruntaiele teatrului și ale noii producții – La Vestale de un angajat, iar locul nu părea o instituție. Era ca și cum îi făceam o vizită acasă, unui prieten foarte știutor și plăcut, care se întâmplă să locuiască într-o casă bizară. O casă ca un teatru. Și eram pe una dintre scenele principale ale muzicii vieneze. O scenă veche care a știut să se reinventeze și să își asigure un loc bine delimitat în lumea operei.

Foto: Werner Kmetitsch
Foto: Werner Kmetitsch

O seară mai târziu eram din nou musafir al locului – pentru tragedia lirică în trei acte La Vestale, cea pe care o spionasem din culise, ba chiar de pe scenă, pentru a descoperi că aceeași senzație de familiar o ai și când te regăsești în public. Nimic scorțos sau care să impună peste eleganța firească a unei seri la operă. Deși nu am înțeles niciodată până la capăt nevoia obstinată de a reinventa osatura unei opere și am avut mai tot timpul un soi de mefiență în fața noilor producții, care vor cu orice preț să mai strecoare un meta-text, de foarte multe ori tras de păr și atât de exagerat, încât în spatele lui muzica dispărea cu totul, propunerea pe care a făcut-o La Vestale, contemporană, dar fără tușe prea îngroșate, a lăsat loc muzicii. Un cor impecabil (Arnold Schoenberg Chor), o orchestră de invidiat (Wiener Symphoniker) și voci foarte bine așezate pe partitura barocă (Elza van der Heever, Claudia Mahnke, Michael Spyres, Sébastien Guèze, Dumitru Mădărășan, Ivan Zinoviev).

Foarte aproape de Theater an der Wien ne-am oprit la hotelul Beethoven întâmpinați încă de la intrare de câinele locului, Leopold, și de stăpâna sa, Barbara Ludwig, proprietara hotelului. Când un câine te întâmpină la intrare poți fi aproape sigur că ceea ce vei descoperi va fi sentimentul de acasă, când nu ești acasă. Asta dacă îți plac câinii. Dacă nu, Leopold nu este deloc intrusiv. Hotelul este – aș spune – ideal pentru cel puțin șase sejururi. Câte unul pentru fiecare etaj. Este o plimbare artistică prin Viena ce începe cu primul nivel, intelectualii cafenelelor vieneze, al doilea Viena și stilul Secession, epoca Ludwig van Beethoven și Biedermeier la etajul al treilea, Theater an der Wien la următorul, al cincilea este Viena iubirii și dorinței, iar la ultimul, dedicat femeilor puternice de la sfârșitul secolului (da, cel bun, cum spuneam la începutul acestor rânduri). Fiecare își are particularitățile sale decorative, echilibrate. De fapt, tocmai asta, lipsa de stridență într-o propunere evident căutată, atent gândită, este fascinantă.

Deasupra recepției, înainte de a ajunge la scara frumoasă care duce spre nivelurile personalizate ale hotelului, un pian. Barbara Ludwig a studiat pianul și constant, pentru clienții hotelului, organizează mici serate muzicale. Nu, nu cântă decât rar, ne spune cu un soi de timiditate, însă are mulți prieteni muzicieni pe care îi invită. Nici asta nu mă miră – a fost o vreme când în Viena erau mai multe instrumente muzicale decât uși de intrare. Probabil că lucrurile nu mai stau la fel astăzi, dar, și dacă s-a schimbat, au făcut-o în mică măsură.  Mă întreb dacă e un Bösendorfer.

Într-o discuție pe care am avut-o cu pianistul Ioan Dragoș Dimitriu, îmi spunea despre Bösendorfer 280 Vienna Concert, pianul pe care aveam să îl văd expus în Salonul Bösendorfer din Viena numai o zi mai târziu, că „are un sunet inimaginabil (…) un sunet intim, cald, frumos (… ) aceesibil și pentru pianist, și pentru public”. Tocmai povestisem despre drumul complicat pe care îl făcuse spre România unul dintre aceste piane (aproape inutil să vorbim despre nevoia reală). L-am găsit în biserica fortificată de la Criț, în cadrul festivalului SoNoRo-Musikland, apoi același, în cadrul ediției a XIV-a a Festivalului SoNoRo. Am avut ocazia să îl aud și la Salonul Bösendorfer, după cum am putut descoperi câteva rude mai vechi ale lui la Muzeul Instrumentelor Muzicale din Viena.

Foto: Anca Maria Mosora

Aici, în fața unei viola damore, mi-am spus că Viena nu este foarte diferită. Particularitatea acestor instrumente – cel pe care îl priveam era o viola d’amore realizată la Paris, pe la 1740, cu 14 corzi – este că o bună parte dintre ele au corzi simpatetice. Corzile superioare funcționează ca acelea ale unei viori, în vreme ce corzile pereche – cele șapte de sub ele – vibrează ca răspuns la sunetul pe care îl produci pe celelalte. Nici o acțiune, alta decât răspunsul, nu le afectează. La fel este și Viena – simpatetică oamenilor care locuiesc, o vreme sau definitiv, pe corzile ei. Este firesc ca Beethoven să fie pretutindeni în Viena. Căci orașul vibrează în continuarea unei tradiții pe care s-a priceput să o păstreze vie, dar și a uneia care este pe cale să se nască.

Înainte de a pleca, trecând pe lângă primul anticariat unde am văzut un netsuke în vitrină, am asistat la un concert privat în matineu organizat de Music Traveler, sub titulatura Music Traveler Concert Experience. În salonul casei lui Alexey Igudesman, fondatorul Music Travelers, Viviana Baudis, Alfredo Ovalles și Dalina Ugarte au cântat Brahms, Mozart, Beethoven, Ruiz, Desenne și Igudesman alternând muzica și descrierea salutarului și curajosului startup pe care îl reprezentau. O aplicație care să îi ajute pe muzicieni – nomazi prin meserie – să  găsească, oriunde ar fi, spații de repetiții, dotate cu instrumente. Platforma a fost lansată în 2017 și s-a extins în Germania și Elveția, urmând Italia, Marea Britanie, Japonia, SUA.

Foto: Alessia Varnaeva
Foto: Ivan Turkalj

 

text de: Anca Maria Mosora

foto: Peter M Mayr, Anca Maria Mosora, Werner Kmetitsch, Alessia Varnaeva, Ivan Turkalj

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here