Cum imi petrec weekendul: Marius Manole

0
156

Pentru actorul care joaca in 18 spectacole la diferite teatre, face un matinal radio si a concurat intr-un show TV, nici o zi nu este libera, nici macar la sfarsit de saptamana.

„Noi, actorii, nu prea avem weekenduri, lucram pentru oamenii care au. Luni e weekendul nostru. Numai ca luni noi muncim.

In mare, cam toate zilele mele sunt la fel. Ma trezesc dimineata la 5:30, ma duc la radio, termin la 10:30, ma duc la o repetitie, dupa care de cele mai multe ori am altceva de facut. Niciodata nu ajung acasa pana seara; masina e casa mea. Conduc, in sfarsit. De un an si ceva mi-am luat carnetul. Acum vreo doi ani, am fost in anul in care am vrut sa distrug mitul «nu pot». Aveam alintaturi de genul: «eu nu pot sa ma las de fumat, eu nu pot sa conduc». De cand am luat carnetul, conduc. Din a doua zi, cand am traversat orasul pana in Baneasa, la 6:00 dimineata, singur in masina, fara sa-mi tremure piciorul. Ce-i drept, am facut o suta de ore de condus. Si cu fumatul s-a rezolvat. Am inteles ca depinde doar de mine. Daca un doctor iti spune acum «Baiete, daca mai pui tigara in gura, ai murit!», Te lasi? Te lasi. De ce trebuie sa ajungem acolo si nu ne putem spune asta singuri? Baiete, stop joc! Am exemple de actori foarte buni care s-au lasat de fumat: Victor Rebengiuc, Ofelia Popii… Deci se poate si fara tigara.

Niciodata nu am fost matinal. A fost ingrozitor sa ma obisnuiesc cu matinalul de la Smart FM. Fac asta de un an si jumatate. In primele trei luni, pluteam. Dupa emisiune aveam de facut lucruri, dar nu le mai faceam eu, mergeam asa, intr-o inertie, ca si cand as fi avut niste miere de albine in cap care, cand mergeam, se tot inclina… Nu mai intelegeam nimic din zi, cand trebuie sa ma trezesc, cand trebuie sa ma culc, era un talmes-balmes. intre timp, lucrurile s-au aranjat si m-am obisnuit cu programul. Chiar imi face placere, ziua e mult mai lunga.

N-am numarat in cate spectacole joc. Cred ca 18? Nu-mi dau seama in ce masura cantitatea dauneaza calitatii, am crezut mult timp ca e asa, dupa care am crezut ca nu e si ca un rol, daca ti-e dat sa-l faci, il faci. Cel mai nou spectacol e All Inclusive, care are o poveste frumoasa. Ne-am intalnit noi, Medeea Marinescu, Mirela Oprisor, Vlad Zamfirescu si cu mine, si voiam sa facem un spectacol impreuna, gasisem un text de-al lui Woody Allen care ne-a placut, dar apoi am zis ca poate scrie cineva pentru noi. A scris [Alexandru] Popa un text foarte frumos. Dar unde sa-l facem?

Voiam un spatiu privat, dar sa nu fie de 100 de locuri, ca biletele se vand. Am ales Palatul Copiilor, unde sala are vreo 800 de locuri, si s-a jucat cu casa inchisa. Pariul a fost sa facem un spectacol ca la teatru, fara cioace proaste, fara sa facem lumea sa rada cu tot dinadinsul, sa jucam firesc, cat de minimalist se poate, cu un decor frumos, care sa nu para incropit. Sa aratam ca se poate face teatru – o comedie bulevardiera, sigur, dar buna – intr-un spatiu mare.

Am acest ritm dintotdeauna. Cand nu aveam atatea spectacole, fiind proaspat venit in Bucuresti, aveam multe drumuri cu trenul. Azi jucam la Focsani, unde eram angajat, apoi la Braila, Timisoara, Galati, Targoviste, Bucuresti… A fost o perioada frumoasa. Era o vreme de cautari, in care nimic nu era stabil, in care nu-mi doream decat sa fac teatru, sa cunosc artisti. Atunci i-am cunoscut pe Radu Afrim, pe Radu Apostol… Atunci s-au legat lucrurile. Stateam la bere noptile, vorbeam despre teatru, ramaneam noaptea in teatru, beam pe scena, apoi repetam. Cea mai frumoasa perioada e cea in care cauti si nu stii nici ce vrei, nici ce gasesti. La mine a durat pana pe la 27-28 de ani, dupa care au inceput usor sa se aseze lucrurile. Nu spun ca perioada de acum nu are partile ei bune, pentru ca invat o mie de chestii noi, sa fac radio, televiziune, sunt emotii noi, sunt cautari noi, dar sunt diferite.

La televizor, n-am vrut sa apar neaparat. Am zis ca atunci cand o sa apar o sa fie pentru ca asa a trebuit sa fie. Si asa a si fost cu Uite cine danseaza, de la Pro TV. A contat si scopul, mai ales ca eu sunt ambasadorul Hope and Homes for Children. Dar nu am stiut ca pentru ei voi dansa, organizatorii au ales. Ma interesa si sa-mi testez corpul, ceea ce nu mai facusem de la 25 de ani. Am gasit un corp distrus. Nu fac mult sport. Alerg din cand in cand. Acum, avand constanta in miscare, mi-am revenit.

Imi ramane foarte putin timp sa citesc. Acum citesc Magicianul, de John Fowles. Mai am vreo 200 de pagini si trag de mine in fiecare seara. De abia astept sa vad ce se intampla mai departe, dar adorm. Si uite ca am si boala asta cu Facebook, Instagram, cu care pierd mult timp. Am si-un blog, pe care n-am mai scris, pentru ca n-am timp si ma mai gandesc si ca nu stiu ce sa scriu si pe cine ar interesa. Mi se pare un pic indecent sa pui niste ganduri despre tine acolo. E ca si cand ai scrie un jurnal si stii sigur ca cineva il va citi. La un moment dat am avut o perioada in care incercam sa ma las de fumat si am scris pe blog un jurnal de nefumator. Atunci nu m-am lasat, dar am primit feedbackuri de la oameni care citeau si s-au lasat. si daca faci un bine oamenilor, asa, cum esti tu, cat esti tu, tot merita. N-as putea sa fac ce face Tudor Chirila, de exemplu, pe care il apreciez si il urmaresc – sa-mi dau cu parerea despre politica si restul, pentru ca nu stiu nimic. stiu ce stiu de la teatru si cateva lucruri pe care le fac eu. N-am subiecte. Nu pot sa vorbesc despre orice.

„Visul meu, pe langa teatru, e sa am un restaurant mic, mic de tot, cu cinci mese, in care eu sa gatesc si sa vina lumea sa manance.” Marius Manole

Cum aratau weekendurile cand eram student? Atunci aveam timp, ieseam cu colegii, am fost mereu sociabil. Mergeam mereu la teatru, in Iasi [orasul natal]. Am vazut un spectacol de 35 de ori. stiam replicile pe de rost. Pe drumul spre casa le spuneam pe strada.

Nu obosesc. Am o mare putere de uitare. Mi-a explicat o prietena, Madalina Ciupitu, care este sufleorul meu in Teatrul National. «stii de ce poti sa faci tu multe lucruri? Pentru ca reusesti sa traiesti in prezent.» Daca stau de vorba cu tine, ma focusez pe asta, nu conteaza ca am venit de la Iasi, ca am zburat azi cu avionul de doua ori, ca am Revizorul, un spectacol foarte greu peste o ora jumatate. Traiesc in prezent, nu sunt cu gandul nici in trecut, nici in viitor.

Doua lucruri ma relaxeaza cel mai tare: sa fiu pe scena si sa gatesc. Pot sa am orice spectacol, oricat de greu, cand ajung pe scena zic: «|Gata, am ajuns acasa». Nu a fost mereu asa. Aveam niste emotii crancene la inceput, aveam emotii toata ziua pentru spectacolul de seara, vomam de emotie. Atat eram de emotiv. Pana cand s-a intamplat minunea, s-a facut declicul si dintr-odata lucrurile s-au schimbat. Am inceput sa ma bucur realmente de meserie fara sa imi pese daca sunt bun sau ce vor scrie criticii. Un mare noroc a fost ca niciodata nu am stiut ca sunt atat de bun cum zice lumea. Nu ma vad asa. Am 40 de ani si ma simt tot ca la 22 de ani, tot pe fuga aia. De gatit, n-am mai gatit de vreun an. Intr-o vreme gateam cam o data la doua zile, imi placea sa am mancare gatita in casa. Sunt moldovean, fac sarmale, borsuri… Am invatat singur. Multi actori au pasiunea asta; e creativ, relaxant si e tot ceva cu care te duci inspre oameni. De multe ori nici nu mananc, pun masa si ii las pe altii sa manance. Sunt foarte incantat. Visul meu, pe langa teatru, e sa am un restaurant mic, mic de tot, cu cinci mese, in care eu sa gatesc si sa vina lumea sa manance.

Am o agenda, o port peste tot cu mine, in rucsac. E o agenda obisnuita, nu una electronica – pe care mi se pare ca nu se fixeaza prea bine si o sa uit ceva. Dintotdeauna am avut agenda. Dintotdeauna.”

Articol aparut in numarul de iunie al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Ana Ularu: <<Identitatea ta este mai puternica cand construiesti o alta personalitate.>>”!

Foto: Oltin Dogaru

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here