Yes, you Cannes

0
49
cannes alex galmeanu harper's bazaar

La invitatia BRD, Andrei Iovu a trait experienta festivalului intens si in editie completa – pe covorul rosu, la vizionarea unui film din competitie si intr-o intalnire starstruck cu idolul sau din cinema.

„Someday, I swear, we’re gonna go to a place where we can do anything we want to, where we can pet the crocodiles.” Where we can pet the crocodiles… Pet the crocodiles? What crocodiles? Pana sa apuc sa descifrez semnificatia versurilor fredonate fantomatic de Iggy Pop in piesa The Pure and the Damned, colaborarea sa cu trupa Oneohtrix Point Never, care face intreaga audienta sa priveasca fermecata pana la final genericul filmului, luminile din marea sala a Palais des Festivals se aprind pe neasteptate si ma smulg brusc din locul unde am stat tintuit timp de doua ore. Doua ore dense, alerte si acaparante oferite de fratii Ben si Joshua Safdie, regizorii filmului Good Time, unul dintre favoritii in competitia pentru ravnitul Palme d’Or. In rol principal, Robert Pattinson. In rol secundar, chiar Ben Safdie. Dupa o tentativa aproape reusita de a talhari o banca, Constantin Nikas (Pattinson), fratele mai mare, se imbarca intr-o odisee prin maruntaiele lumii interlope in incercarea disperata si periculoasa de a-si scoate fratele din inchisoare. De-a lungul unei singure nopti pline de adrenalina, Constantin se arunca cu indarjire intr-un vartej de violenta si haos ca sa-si salveze fratele si pe el insusi, stiind ca viata lor, intregul viitor, posibilitatea de ajunge in acel loc „where we can do anything we want to, where we can pet the crocodiles” atarna ca de un fir de ata de soarta acestei calatorii.

Durerea pune stapanire pe palme dupa vreo cinci minute, amorteala dupa alte cinci, iar la capatul unui al treilea ciclu de cinci minute deja nu mai simti nimic. Asemenea unui joc de copil in care repeti la nesfarsit un cuvant pana se goleste complet de sens si se transforma intr-o mantra care iti relaxeaza corpul, bataia din palme devine o miscare mecanica, uneori perfect coordonata, alteori dezlanata, iar mintea o porneste haihui. Pe fata iti apare un zambet tamp care se transforma curand intr-o grimasa la fel de dureroasa. De jur-imprejur, sute de oameni intretin cu indarjire ropotul de ovatii si aplauze. Doar amintirea lui Nicole Kidman si a modului sau incantator de ridicol de a aplauda m-a facut sa ma desprind din acest perpetuum mobile colectiv. In felul asta e primita echipa, ba mai mult, cu chiote si urale, mai intai din partea fanilor lui Pattinson – multi la numar! –, apoi din partea membrilor casei de productie si a restului de colaboratori care au participat la realizarea filmului. Tot in acest mod este rasplatit un film bun la finalul proiectiei. Ni se spune ca uneori se huiduie, ca exista critici care parasesc dramatic sala. Acum n-a fost cazul, filmul a fost primit cu foarte multa caldura.

„Asteptati sa va deschida soferul limuzinei portiera, coborati incet si faceti cativa pasi spre dreapta, acolo unde va va astepta fotograful oficial Mastercard. Zambiti, simtiti-va fantastic, este momentul sa straluciti asemenea starurilor de cinema.” Siguranta maestrului de ceremonii este reconfortanta, iar pentru moment esti inclinat sa intri in joc si sa consideri total nejustificate toate temerile care ti-au facut stomacul cat un ghemotoc. Terasa hotelului este impanzita de rochii elegante, bijuterii stralucitoare si barbati atent pieptanati, iar bliturile camerelor de fotografiat ofera un ritm placut serii. Refuz cu delicatete cel de-al treilea pahar de prosecco (recunosc, si cu o usoara urma de enervare – „Cum isi permite sa vina in mai putin de zece minute cu un al treilea pahar, cine ma crede?!”) si ma agat cu privirea de asfintitul multicolor din spatele Boulevard de la Croisette asemenea iahturilor luxoase de bolarzii din portul de alaturi. De la Hôtel Barrière Le Majestic pana la intrarea in Palais des Festivals sunt 150 de metri, distanta pentru care, fireste, organizatorii ne-au pus la dispozitie o masina aproape la fel de lunga, la bordul careia am zabovit in jur de 15 minute pentru a trece de toate punctele de securitate si pentru a lasa timp celor din fata sa exerseze coregrafia invatata mai devreme. Pe trotuarele dimprejur, zeci de persoane imbracate in smochinguri prea mari sau prea mici si in rochii ce par imprumutate isi joaca sansele la loteria invitatiilor, tinand hartii pe care stau scrise mesaje ca „Twin Peaks invitation, s’il vous plait”, „Good Time, s’il vous plait.” Sunt gata sa afiseze cele mai incantatoare zambete cand te indrepti spre ei, dar si capabili de cele mai feroce injuraturi pe care limba franceza le-a cunoscut, odata ce ai trecut nepasator pe langa. Ai vrea sa deschizi geamul si sa te scuzi cumva, sa le explici ca esti la fel ca ei, ca nu meriti rasfatul, insa masurile de securitate sunt drastice.

Apoi masina se opreste, soferul iti deschide ceremonios portiera, iar vacarmul de afara te loveste. De spaima si incordare, am scapat telefonul pe jos, apoi am iesit din masina cu fundul inainte. Mi-am oferit singur o aspra sudalma la gandul ca am refuzat cel de-al treilea pahar. Mi-am acordat cateva secunde pentru a-mi sterge sudoarea pe care o simteam curgandu-mi pe ceafa si strecurandu-mi-se pe langa gulerul de satin al sacoului, apoi am pornit tantos spre partea stanga, acolo unde nu ma astepta nimeni, din contra, unde m-am lovit de un zid de fotografi extrem de agitati si galagiosi care urlau din toti rarunchii sa eliberez zona pe unde urmau sa treaca actorii filmului ce urma sa fie proiectat in acea seara. Cu o mina imbujorata si calauzit de o tanara amabila, am parcurs rapid momentul fotografiei oficiale pe covorul rosu. Selfie, selfie, selfie, poze din belsug partenerului de calatorie, cateva glume proaste nascute din disconfortul situatiei, un zambet complice aruncat Claudiei Cardinale care dansa cu detasare pe enormul afis al festivalului aflat deasupra intrarii, un slalom periculos printre bodyguarzii responsabili cu imprastierea celor care isi acordau mai mult de 15 secunde de celebritate, faimoasele 20 de trepte ce devin 20 de fandari cu gantere de 10 kg de teama sa nu-ti alunece picioarele incaltate in pantofi de lac mult prea noi (slava Cerului ca n-am baut cel de-al treilea pahar, imi spun), validarea invitatiei, foaierul impanzit de o multime pestrita. Usile se deschid, te asezi comod la locul tau si iti indrepti privirea spre ecran, unde, cu un delay de cateva secunde, este proiectat ceea ce se intampla afara, in cadre mai largi sau mai stranse, intr-o regie care pare sa vaneze fiecare balba sau moment de slabiciune. Fireste, imagini acompaniate de rasetele celor din sala, de aplauze batjocoritoare si de fluieraturi nemiloase oferite cu darnicie de un public poate mai putin glamorous, dar a carui prezenta, spre deosebire de a ta, este justificata – criticii de film.

Gura rosteste timid un „bonjour”, insa sunetul nu pare sa plece de pe buze. imbujorat ca la varsta primei iubiri si total starstrucked in fata superbei mele Isabelle Huppert – ah, draga de Erika Kohut din La pianiste, adorabila Michèle Leblanc din Elle, Violette Nozière din Violette, de Chabrol – , caut in minte un cuvant, o replica, ceva interesant si catchy prin care s-o abordez, sa-i arat ca exist si c-o iubesc dintotdeauna, ca inteleg de ce alege acele roluri, de ce da acel twist personajelor. Cele aproape doua minute in care asteptam umar langa umar liftul trec cu repeziciune. E inconjurata de 6-7 persoane care o complimenteaza, care ii detaliaza programul zilei pe o tonalitate de o amabilitate iritanta. Poarta un smoching negru cu pantalon larg si un machiaj ce-i pune in evidenta ochii verzi-albastrui. E frumoasa intr-un mod in care numai frantuzoaicele stiu sa fie. Apoi mi-am amintit momentul in care, in urma cu aproape zece ani, dupa ce a acceptat sa facem o poza impreuna la finalul prezentarii Sonia Rykiel si dupa ce ii soptisem pasional un „je vous aime”, Carine Roitfeld m-a expediat cu un zambet de gheata si un nemilos „OK, bye”. Am privit dezarmat cum se inchid usile liftului in urma lui Isabelle si a alaiului care o insotea. Ca intr-un film in care ea n-ar juca niciodata, mi s-a parut ca surpind cu coada ochiului un zambet care-mi era adresat mie.

De 70 de ani, la fiecare sfarsit de mai, acest mic orasel de pe Côte d’Azur devine centrul cinematografiei, cu peste 30.000 de producatori, distribuitori, actori, regizori, fashion people, publicists, wannabes veniti din intreaga lume pentru a prezenta, viziona, vinde sau cumpara peste 2.000 de filme. Cu peste 4.000 de jurnalisti prezenti de-a lungul celor 12 zile, Festivalul de Film de la Cannes este unul dintre cele mai difuzate evenimente din lume si un mecanism impecabil de a vinde iluzii, de a construi staruri si de a intretine magia din jurul industriei, un performance capabil sa ofere experiente pretioase atat celor din industria filmului, cat si martorilor neimplicati, acelora care asteapta ore intregi pe trotuarele din imprejurimi pentru a le surprinde pentru cateva secunde pe Diane Kruger sau Monica Bellucci stralucind pe covorul rosu.

Articol aparut in numarul de iulie-august al revistei Harper’s BAZAAR Romania.

Cititi si: “Best Beauty la Festivalul de Film de la Cannes 2017”!

Foto: Alex Galmeanu

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here